328. Tinere condeie - "avântate odinioară" în Antologia... lui L. Ulici: (Traian T. Coşovei)

                                            15. Azi: Traian T. Coşovei

1. Cuvânt înainte:

Întrucât (sunt semnale) mulţi nu au auzit, încă, de această „Antologie a poeţilor tineri – 1978/1982” a lui Laurenţiu Ulici, să amintim cititorului nostru, că ea a apărut abia în 2005 la Ed. Muzeul Literaturii Române cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor. Doina Uricariu, în prefaţa la antologie, intitulat sugestiv „După un sfert de secol” – explică şi de ce a fost posibilă apariţia (atât de târzie) a volumului antologic, cu poeţii tineri prinşi în vizorul criticului. Iată cum ni se destăinuia poeta: „Am primit la lectură dublă acea antologie, ceea ce reprezenta primul semn că manuscrisul era indezirabil şi urma să fie blocat. Fireşte, nu era o antologie cuminte, din cele care se purtau pe atunci, dedicate patriei, iubirii, poeziei naturii, pădurii sau mării… Nu plătea tribut nici uneia din directivele „culturale” ale momentului. Era o carte adevărată, într-o vreme când adevărul putea să fie considerat un duşman de moarte. Dar cum altfel? Păi, iată ce scria, însuşi L. Ulici, în „cuvânt înainte” la antologie: „…m-a interesat mai puţin valoarea în sine a tinerilor poeţi şi mai mult calitatea lor de exponenţi ai înnoirii, am dat cezarului ce este al cezarului şi numărul de texte cu care sunt prezenţi poeţii în antologie diferă în funcţie de valoarea pe care, fie şi intuitiv, antologatorul le-a atribuit-o”. Acum, dacă la pag. 163 am dat de poetul Traian T. Coşovei cu 10 poeme, noi ce să mai spunem? Intuitiv  îl vom cataloga şi noi printre cei parodiaţi „în dansul acesta în doi”.

2. Eu, despre Traian T. Coşovei:

   Poetul acesta, care spunea într-un vers: „zidurile aveau glas de păsări”, era trecut pe lista lui N. Manolescu la Gala poeziei române de la rotonda Ateneului, al 15-lea, mi-a atras atenţia cu un poem destul de întins şi un haiku „umoristic”. Dar, ne întrebăm, sunt haiku-rile umoristice? Le ştiam rodul unei gândiri mult prea profunde, a surprinderii „esenţei” unei cugetări filosofice la un anumit reper al imaginaţiei. Dar, să vedem ce a fost la Gala poeziei:   Traian T. Coşovei e cunoscutul fiu al reporterului realist socialist Traian Coşovei. A debutat cu vol. „Ninsoare electrică”, 1979. De la început a fost catalogat, drept „copil teribil” al poeziei. Nu pot însă crede, că „se pişa pe pantalonii lui N. Stănescu”, chiar dacă-i declara asta lui Daniel Corbu. Hai să-l urmărim: Întâi îşi caută ochelarii, apoi ne citeşte poemul intitulat „Cuvinte cu indulgenţă”. Suntem în atmosfera poemului, cu focul stins, cu ţigările pe sfârşite (care le mai are, care nu, să se împrumute – n.m.): „deja omul din colţ/şi bătrâna doamnă ce şterge vitrina” se gândesc la el, adică la „viaţa mea care îşi cere iertare”. Şi, aici, vântul, tot stinge chibriturile. De Chitila, pesemne. Aţi văzut, ale lui Andersen din „fetiţa cu chibrituri” luminau până în bucătăria din care, se hlizeau la fetiţă nişte gâşte fripte...  (Iar, pentru ce-i spunea lui Daniel Corbu, ar cam fi momentul să-şi ceară iertare). Dar, staţi, că nu s-a terminat: atmosfera devine explozivă ( chibrituri - bidonul cu gaz – hârtia unor scrisori risipite peste tot) „cu lanţuri de flori de câmp, i-au legat mâinile” Nu-i aşa că este extraordinară imaginea? Apoi, cu focul stins şi „cu lupii de la uşă (dracu ştie ce pândeau ăştia? Doar nu bidonul cu gaz... Ete, na!) şi-a scris o viaţă întreagă poemul. Asta da, mărturisire... Poate aude şi N. Manolescu, pentru cea de a doua Istorie a literaturii... Dar, asta, numai „după ce a creat poemul muntelui literă cu literă”. Noroc că ne-am trezit din vis, fiindcă poemul era aproape de sfârşit. Nu ne-a convins, ştie şi chiar simte şi poetul asta, aşa că ne citeşte un haiku de 5 versuri (tehnică frate! astea cu 5 versuri): „De ce ochii tăi sunt în lacrimi/De ce aparatul (...?) tău sângerează/Poate şoseaua /pe care ţi-am călcat câinele/era umedă!” Mamă, mamă!... Dacă îl auzea şi vecina (care să vă spun un secret: îl plânge mai ceva decât pe bărbatu-său)... doamne, doamne, câte nu aveam eu de scris, acum.

3. Autoportret:

(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cele 10  poeme publicate în Antologie)

Ştiu,- ştiu că totul e foarte târziu, că totul se zbate între două discuri electrostatice. Să luăm de exemplu, aerul meu care alerga înaintea respiraţiei mele , precum frunzele alergau înaintea copacilor, putem demonstra, evident, că zidurile au glasuri de păsări, că părul tău arde ca un războinic pe rugul de gheaţă al stelelor, etc… etc. Dar, mai daţi un răgaz aerului să bată la fel, stelelor să se coboare la picioarele femeii care doarme alături de mine şi veţi vedea cum păsări mecanice plâng pe umerii mei cu lacrimi electrice, cum, suspendat între două întâmplări, vă pot spune de ce o alcătuire de roţi dinţate şi pârghii, sunt părinţii mei. Acum, sincer: taică-mu şi-a vândut şi apa din fântână ca să mă scape de singurătate, apoi, veniţi voi „încăperi prea înguste” spre a mă lăsa ademenit şi bântuit de stafii ori să mă acoperiţi de fantasme. Păi, se poate? Încercăm, cu toţii, să fim oameni, balanţe comerciale, trenuri electrice, încercăm să fim oameni şi clack! din palme! La moara fericită a odihnei, copii! Dacă cineva crede că recolta de soia e mai importantă decât Manuscrisele de la Marea Moartă, e-n regulă. Voi spune şi eu, clack, clack! până trece maşina de stropit străzile peste tinerii ce mimează sărutul lui Brâncuşi, prin parcuri. „E o foame de cuvinte pe lume…”, mi-au spus toţi, e o foame de cuvinte pe cinste… încât n-am mai rezistat şi m-am ridicat peste orchestra care te ruga să pleci, aveai o floare în piept, şi ţi-am spus: „…şi tu, dragostea mea, şi tu spânzuri de o sonerie muzicală?...” Ah, întâmplările lui nicăieri şi niciodată, tocmai acum să-mi las tinereţea să ardă cu flacără albastră în acest oraş părăsit de stafii? O, nu! Tocmai acum, când mă întrebi (dintr-o casă cu pereţi de sticlă): ce va fi, ce va fi? Înverziţi de poveşti şi de basme, să netezim deci, - stâlpul, placa, lespedea, turla… pentru surdul care ascultă şi pleacă, pentru orbul care se uită şi urlă… ştiu,- ştiu că totul e foarte târziu, că nimic nu se va alege de strigătul ierbii, martor îmi este Whitman, cel care l-a avertizat pe Ion Gheorghe cu venirea ei, dar numai eu îţi pot spune, draga mea ce va urma după ce-ţi voi aşeza un fir de iarbă pe Lună. Cu spinarea aş fi mutat piramide sub fereastra ta – deşertul, cimitirele, de elefanţi, jungla, guvernatori, ţărani, dictatori ai junglei şi băştinaşi încălzindu-se la focul vesel al carabinelor, Pompeiul îngropat în cenuşă, pe însuşi marele Socrate… Pe toţi i-aş aduce, numai să-i placă ei, numai să rămână. Hei, hei, ce aş fi vrut să fac eu pentru ea!? Numai să plesnească ea cu palmele şi să se veselească… Dar ea a trecut foarte repede (nu, nu ca îngerul lui Nichita prin zid, ce zid? Prin lanul de secară a lui…..), lăsându-mă foarte singur. Ştiu,- ştiu că totul e foarte târziu (mi-aţi mai spus); dar între timp, îngerul a murit ronţăind banane uscate, iar din penele lui, femeile au umplut pernele pe care vor visa cum stau eu de vorbă cu noul înger şi mă gândesc că iar vom avea câteva veacuri de pace. De aceea vă tot spun: lustruiţi tot ce se poate lustrui, ardeţi tot ce se poate arde – dar, veniţi să-l întâmpinăm.

4. Requiem 

  (parodie după poemul cu acelaşi titlu de Traian T. Coşovei, din  antologia  amintită)

                          de Tudor Cicu

Taică-meu şi-a vândut şi apa din fântână

şi ajuns la ghizdurile ei răsuflă uşurat:

mă scăpase de singurătate.

Pentru surdul care ascultă şi pleacă

Orbul care  se uită şi pleacă

Suntem ca într-un lift agăţat de pereţii temniţelor incaşe

(mayaşe,- spuneţi voi: că tot se ocupau cu cercetarea duhurilor)

Cert era,- cam dădeam cu toţi din coate

izbind lespezi şi bârne ca fluturii

orbiţi de albul strălucitor al lunii.

Viaţa (vedeţi voi) îşi continua cursul normal într-o tăcere

atât de exactă şi de complicată în ninsoarea abstractă.

Degeaba urlam cu toţii de-a valma;

Surdul la orb, orbul la noi…

Noi la cocoşii de tinichea răsuciţi de vânt,

pe acoperişuri.

Nimic nu arăta

că ea va face orchestra să tacă şi să rămână alături de mine.

Nici un anotimp – doar acesta

Nici o linişte – doar a mea

Printre stafii şi fantasme agăţate de ghizduri

încercând să mă-ntreacă

încercând să o ademenească

cu strigătul meu, cu vocea cu care îmi strig

pe nume, tăcerea – ca din gâtul cocoşului de tablă;

Şi din apa fântânilor

băute de cocoşul lui Creangă.