miercuri, 13 martie 2013

321.Cărţile de pe biroul la care scriu... (E vremea saxaulilor în floare - de Nicolae Zahiu)



                                   Plecase la întâlnirea cu Dumnezeu


   Inginerul petrolist Nicolae Zahiu, a fost cetăţean al comunei Berca unde am locuit şi eu aproape 24 de ani, venit şi eu, de pe meleaguri constănţene, pe meleaguri buzoiene, la un an după terminarea facultăţii. Lui Nicolae Zahiu i se spunea Lordul de Berca. Era un inginer tânăr, bun specialist (avea faima unor brevete în domeniul utilajelor de extracţie petrol) şi, în plus, o soţie frumoasă, că lumea din Berca, mai mereu întorcea capul după tânăra pereche când îi zărea împreună. În timpul vieţii, a ascuns faptul că scria poezie, ori poate nici nu scria. Abia după revoluţie, când „cărţile” se făceau sub acoperişuri ascunse, în grupuleţe restrânse, el n-a intrat în atenţia profitorilor de după revoluţie, ca un om aşezat şi cuminte, şi la locul lui. Locul lui n-a fost acela de director al Schelei de Extracţie Petrol Berca, cum era firesc, ci a fost trimis în mare grabă şi taină (ca să scape de privirile sale de înger acuzator, pesemne), tocmai în Turkmenistan, în deşert, ca specialist de care era mare nevoie, pe o platformă terestră de extracţie petrol. După moartea soţiei, viaţa sa a luat o direcţie rea, în cădere continuă. În picaj total. L-a salvat actuala soţie, cea care a pus la dispoziţia Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău, poetului Marin Ifrim, caietele sale cu manuscrisele unor poezii. Asta, după moartea inginerului Zahiu, o moarte dramatică survenită după o boală necruţătoare. Ca bercan, îmi fac datoria şi-l supun atenţiei dumneavoastră. Măcar atât pot face, acum, pentru acest suflet curs în cea de a doua plachetă de poezie intitulată „E vremea saxaulilor în floare”, ed. Editgraph, 2012. Placheta de versuri a lui Nicolae Zahiu, conţine o poezie de o muzicalitate deosebită, cu imagini şi doruri, mereu şi mereu spre ţara sa şi cei dragi. N-a mai apucat. A lăsat în deşert o statuie cioplită cu mâna sa şi câteva tablouri pictate, dar mai ales o poezie a deşertului şi a speranţelor viitoare. Poezia lui Nicolae Zahiu e scrisă din durere, suferinţă, multe-multe (alte) neînţelegeri ale vieţii – dar nu conţine ură şi revoltă, ci o împăcare, visare, dorinţă, şi multă speranţă  – ca la întâlnirea cu Dumnezeu, cum îi urzise la drum destinul, avea să-şi rezolve toate neînţelegerile-nelămuririle şi să o ia de la capătul drumului. Poemul cu nr. 48, de la p.55, este edificator: „Am inventat împreună, vise, dorinţe/ Barhane, varani şi morganele cele care mai ştiu”.... Poezia sa a fost scrisă în deşertul exilării trupeşti şi sufleteşti: de aceea, revin mereu şi mereu, aceleaşi şi aceleaşi imagini pustiitoare izvorâte din sufletul său de poet: saxaulii în floare, barhanele la zenit, morganele la orizont, cocorii şi lebede în zbor pe deasupra tuturor, apoi, şacalii şi varanii deşertului, şi alte multe „cirezi halucinante de fantome”. Peste această pustiire şi dor „din mine a rămas numai cuvinte”, spune poetul la un moment dat. Poemul „Kara-Kum”, este magnific, pentru un trăitor în deşert ce a „lăsat la o parte un domeniu, în care visele mor”. Trăind în pustiul deşert fără pic de poezie, poemele sale sunt tablouri succesive, din care, şi cu care, încearcă să urmeze calea cocorilor către casă. Un poem precum „Saxaulul”, de la p.27, e un adevărat catren brodat în plin deşert asiatic, pe care doar pana măiastră a lui Omar Khayyam ar fi putut-o scrie într-un pastel, de altfel, nemuritor: „În deşert saxaulul deja a-nflorit/Vrăjile făcute în nopţi de sânziene/Sunt spălate şi scoase pe rând la-nsorit/În urlet lunatec, tăcut, de hiene/În deşert saxaulul deja a-nflorit”. În final, cititorului meu îi dedic acest poem al lui Nicolae Zahiu.  Poemul care mi-a inspirat şi titlul tabletei:

                     M-am întâlnit cu Dumnezeu în pustiu
                                                                             de Nicolae Zahiu
              
                 Am inventat împreună, vise dorinţe
                 Barhane, varani şi morganele cele care mai ştiu
                 Că în tot ce va fi este şi a fost, sunt ale mele credinţe
                 M-a întrebat de iubirile trecute, prezente şi viitoare

                 De nisipul călător prin timp în clepsidre uitate
                 De saxaulii în floare, de zborul care mă doare
                 M-a întrebat în final de tot şi de toate...
                 Am întrebat mai apoi de ce Doamne,
                 De ce sunt aici şi acum?

                 Tu te joci cu conştiinţe cu existenţe şi rişti,
                 Mi-a răspuns cu un zâmbet înţelept de străbun
                 Pentru că în forma aceasta şi aici
                 Trebuia acum să exişti.




                                                                                   

3 comentarii:

  1. Răvăşitoare povestea unui destin de inginer petrolist - acest ing, Nicolae Zahiu, pornit din Berca exploatărilor de petrol tocmai în Turkmenia, ca să supravegheze extragerea aceluiaşi aur negru, necesar mecanismelor acestei lumi, - în care vai! omul însuşi nu este decât o piesă, din păcate interschimbabilă... Omul dispare, altul îi ia locul... de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Român-străin fiind, cu atât mai neobservată dispariţia intrusului... Şi să trăieşti printre străini, legat de o meserie căreia te-ai consacrat - te-ai abandonat... şi să nu ai încotro îndrepta ochii, să scrii poeme despre înfloriţii saxauli în pustie... Nu este asta emblema destinului uman din totdeauna? Te va salva talentul? sau nostalgia plaiurilor pe care le-ai părăsit, într-o perioadă benefică a tinereţii tale? Nimic nu se alege, nimic nu rămâne... Doar poemele, cu aleanul lor neostoit... Cine să le citescă şi să înţeleagă mesajul lor dramatic?! "Sunt şi nu voi mai fi", cum gândea Vera Manu, din Veneticii. Căci profesiunea contează prea puţin, vămile vieţii sunt cam aceleaşi pentru alde noi, muritorii...
    Şi, prietene Tudor Cicu, nu ne mai da emoţii, domnule! Cu greu mi-am venit în fire după ce am intuit prin ce-ai trecut...Slavă Domnului că s-a terminat cu bine! Mi-am amintit de o fază asemănătoate, eram în februarie 2008, la jumătatea acţiunii cu plăcile memoriale... şi... vei observa singur că din acel jurnal lipsesc câteva luni, din februarie pînă în iunie..., Şi înţelegem că nu suntem decât nişte supravieţuitori, printr-un noroc, prin voia Domnului, până la urmă...
    Lazu

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc d-le Lazu: Uneori credem că suntem ca la tinereţe, nu ne e teamă de ger de răceli, de nopţi pierdute în curentul unei magazii insalubre, lângă un cazan care fierbe borhotul pentru ţuică, de beţii bahice... dar uite că se plătesc toate astea. Am uitat, se pare, că tot eu scriam cândva: "Bat duzii-n geamuri, poate, ploaia/Ori gândul meu de tine-i plin?/N-am să mai beau, la dracu... cana/Arunc în tufa de pelin". După ce am auzit, că exact de aceeaşi nefericită întâmplare, Mircea Dinutz a murit, am deschis ochii larg... Nu e bine să te joci cu focul! Al dvs. acelaşi, din nou întors la masa de scris. Tudor Cicu.

    RăspundețiȘtergere
  3. Am cetit şi m-a înlăcrimat destinul lui Nicolae Zahiu.
    Unul din milioanele de români buni, dar fără noroc.
    Dumnezeu să îl Ierte!
    Iar pe Domnia-Ta, să Te înzilească, spre a-i ţine-n viaţă pe cît mai mulţi neatinşi de noroc!

    A comentat> prin e/mail Nicolae Ciobanu.

    RăspundețiȘtergere