(continuare – Anii: 1980/1981)
Primele pagini din Jurnalul lui Ion Lazu pe
anul 1981, încep cu o evocare ca de început de roman, ori, diaristul e
conştient că tot ce scrie în Jurnal va fi fructificat, cândva, într-o proză.
Atent la orice detaliu (natură-oameni-stări sufleteşi), Ion Lazu ne copleşeşte
cu descrierile acelor călătorii ce scot în evidenţă omul şi zbuciumul său în a
surprinde, fie şi cel mai neînsemnat eveniment, gest care îl evidenţiază
printr-o mare dragoste pentru lucrurile şi locurile pipăite cu degetele şi
absorbite cu privirea, ori călcate cu piciorul. Sub titlul „Bucuria privirii”,
îşi începe Jurnalul anilor 1981 cu cea de a doua călătorie spre Luxemburg, la
fratele său. De această dată îşi alege astfel traseul, ca trenul să ia direcţia
spre destinaţia finală, trecând prin Iugoslavia, Italia şi Elveţia, cu oraşele
lor: Belgrad, Zagreb, Veneţia, Florenţa şi Lausanne. În Iugoslavia, atât
Belgradul cât şi Zagrebul i se dezvăluie a fi două oraşe curate „fără imobile
betege sau dărăpănate, cu o anumită demnitate”. Primele observaţii: se vorbeşte
mult despre politică, iar iugoslavii consumă arta porno (prin intermediul
revistelor şi a cinematografului) ceea ce-l face să-şi noteze mirat, despre „o
adevărată exaltare a industriei porno”, aici: „Altfel de comunism!” – scrie
concis. În Italia, primele oraşe întâlnite în răgazul dintre popasurile făcute
în gări şi „goana trenului”, sunt: Veneţia şi Florenţa. Însemnarea pe care o
face, acum: „…cu ochii mari pironiţi spre cele două minuni care m-au vrăjit
deplin! Adriatica. Trieste” – spun cam totul. Florenţa îl absoarbe cu totul.
Paginile de Jurnal devin, acum, incitante pentru turistul nerăbdător să ia şi
el calea spre sudul continentului european, cândva. Expoziţia de la Florenţa „de la Gaugain la Picasso” îi produc „frisoane, nu alta!” pentru ca
în final să iasă din expoziţie „cu capul mare”. Cât despre oraş, nu îndrăznim a
face vreun comentariu, pentru că însemnările diaristului spun cam totul. Cităm:
„ Oraşul e cu deosebire frumos, are farmec la vedere, poate va fi avut şi
locuri de tihnă, de reculegere, căci pentru a scrie e nevoie să te izolezi şi
iar să te arăţi în lume şi iar să te izolezi”. Cu alte cuvinte, nimic nu
trebuie să-ţi scape, aici, atât aparatului de fotografiat, cât şi carnetului cu
însemnări, fiindcă ar fi păcat să se întâmple aşa ceva. În Elveţia, face un
popas la Lausanne ,
prilej cu care trăieşte o adevărată sărbătoare a privirii. Bucuria privirii
însăşi. De fapt, chiar nimerise într-o zi de sărbătoare naţională a Elveţiei.
În Luxemburg, fratele, cât şi prietenii mai vechi (cu care făcuse cunoştinţă la
prima sosire aici, în 1979), îi stabilesc un program epuizant, pe măsura
curiozităţii musafirului, de a vedea cât mai multe în această parte a Europei
şi a admira în scurtul timp, cam tot ce se poate întâlni la fiecare pas.
„Despre Amsterdam chiar merită să scriu mai pe larg” – notează diaristul. Să
reţinem că oraşul Amsterdam (cu ocazia vizitelor făcute prin Ţările de Jos) îl
face să exclame la un moment dat: „Stâncărie neagră-vânătă. Licurici? Garduri
de mărăcini pe marginea subţirilor drumeaguri vicinale, asfaltate şi acestea.
Dar nu vei vedea pe-aici odioasa pârloagă a agriculturii socialiste” (p.212).
Şi, mai reţinem, pentru impresia de ansamblu a eticii societăţii capitaliste,
întâmplarea cu taşca de umăr (pierdută) în care avea toate actele: paşaportul,
biletele de întoarcere, actele de identitate, etc… Cred că aceste descrieri
sunt cele mai frumoase părţi din acest Jurnal. În cazul lui Ion Lazu, sub
condeiul său (notând instantaneu fiecare amănunt surprins în drumurile sale)
totul devine viu, încât ajungem să bănuim că el a tras „cinematografic”, totul,
în lăcaşul memoriei şi acum ne redă, intact, filmul acestor aventuri în „afara
timpului Istoriei”, pentru cei mulţi, închişi ca într-o temniţă între graniţele
ţării. Fapt ce-l îndreptăţeşte la o măreţie a rostirii: „Sunt omul care a văzut
o jumătate din Europa”.
(eseul nostru va continua: marţea
şi miercurea viitoare)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu