16. Azi: Matei Vişniec
1. Cuvânt înainte:
Vorbind despre o anume „expresie a unei priviri peste umeri” în cazul unor
poeţi, Laurenţiu Ulici avea în vedere la unii dintre tineri, efortul lor de a
părăsi matricea poetică a vremii, încercând un nou proces de poetizare, din
păcate, în cazul multora, fără prea clare semnificaţii în arta poetică. Se prea
poate să nu-şi fi propus (în „Antologia…” sa) în a-i clasifica pe cei care îşi
asuma condiţia „purtătorului de cuvânt” al unui întreg mod poetic. Face,
totuşi, o delimitare între poeţi: 1.)- publicaţi deseori în reviste, dar
nedebutaţi în volum (dintre cei la care ne-am oprit până acum, să amintim pe
Adrian Alui Gheorghe); 2.)- un grup mai
restrâns care aveau cel puţin o carte publicată. Exemplu: Gabriel Chifu, Denisa
Comănescu, Traian T. Coşovei, Ion Mureşan, Domniţa Petri, Liviu Ioan Stoiciu,
Doina Uricariu… şi 3.)- cei care au debutat mai devreme, au mai multe cărţi şi
„s-au impus altfel, parcă mai singuri, în peisaj”. Exemplu: Daniela Crăsnaru,
Carolina Ilica, Florea Miu, Ion Stanciu, Doina Uricariu… Întrebarea care îl
frământa la acea vreme pe Laurenţiu Ulici (despre primele 2 categorii), consta
în hamletiana frazare: „Fac şi ei parte dintr-o <generaţie> cu ceilalţi sau,
pentru că nu sunt din ultimul val, se exclud de la aceasta?” Că „multe glasuri
din interiorul sau dinafara promoţiei recente” înclinau spre cel de-al doilea
termen al alternativei, nu ne pare (acum) a fi chiar departe de adevăr. Dar cum
facem cu cei care aveau să debuteze mult mai târziu (cazul lui Matei Vişniec,
ce publica în volum, abia prin 1980) şi care nu se evidenţiase (până la
întocmirea antologiei) prin asaltul făcut asupra revistelor literare? Ceva,
însă, îi atrăsese atenţia criticului, de vreme ce îi oprise 8 poeme pentru
„Antologia…” sa.
2. Eu,
despre Matei Vişniec:
L-am întâlnit în „Antologia
poeţilor tineri – 1978/1982” a lui Laurenţiu Ulici, la pag. 599, cu 8 poeme.
Matei Vişniec s-a născut în 1956 la
Rădăuţi , oraş fabulos, tăiat în două (cu tot cu cimitir) de o
cale ferată pe care toată lumea o recunoaşte ca fiind axa de simetrie a lumii.
Ceea ce este interesant, poetul care îi atrăsese atenţia lui Nicolae Manolescu
prin prezenţa în poezia sa, a unor „filiaţii soresciene” şi care se folosea de
real (în poezie) sub masca unei prezenţe halucinante şi se remarcase „cu o doză
de parodic şi ironie” (tot după N.
Manolescu), după plecarea sa în Franţa (1987), devenise cel mai prodigios
dramaturg român modern şi postmodern. Marian Popa, în „Istoria literaturii”,
crede în „entuziasmul unor exegeţi” şi-i atribuie un demers comparatist în
teatru: ceva ce aduce cu Beckett, Ionesco, Pinter, Havel, etc… La rândul său,
Daniel Corbu îi face un portret de poet modernist. Mi s-a părut (din ce am
citit) că M. Vişniec este un poet (totuşi) trist şi rezervat în metafore ori
retorica discursului poetic, dar un poet ancorat în matrice existenţialistă, cu
tentaţia alegoriei. Redăm din versuri: „iar calul meu se uita la mine/se
mira/nu mă mai văzuse niciodată mort” –
ori – „doar poemul rânjeşte groaznic/şi se aruncă asupra sa precum gândacul” –
alteori – „Să aprinzi lumina şi să îţi observi inima/târându-se ca un crab,/îndreptându-se
către fereastră…”, etc! În poemele sale, personajele poartă măşti spre a nu fi
ucise prin recunoaştere. Piesa (poemului scris) se joacă în întuneric, mai mult
ghicind cine şi ce simulează că se joacă de-a <v-aţi ascunselea>. Una peste alta, filosofia lui
Vişniec, se converteşte în sensibile metafore, uneori hazlii, iar poemul se
citeşte uneori pe sine, e şi trist, dar şi golit deja de toate acele teme ale
aşteptării, a ceva ce plutind în aer ar fi putu face să se şi întâmple ceva
straniu.
3. Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri,
din toate cel 8 poeme publicate în
Antologie)
Sunt lucruri pe care nu le înţeleg: am avut o copilărie grea şi
întunecată. Deci iată de ce nu înţeleg deloc, doamnă, dar chiar deloc, pentru
ce mâine oraşul va fi plin de flori. Tu spui că mâine regele va face dreptate.
Aşa deci, totul e pregătit. În cinci minute (spui tu) regele va fi aici şi va
traversa călare oraşul prin mulţime şi va spune: ăsta da, ăsta nu, ăsta da,
ăsta nu… Ia aminte, draga mea, în zarva aceea se întâmplă ceva straniu. Îl vezi
tu pe bărbatul acela singur? Ei, bine! Bărbatul acela a îmblânzit toate
păsările de pe castelul regelui; numai bufniţa deschide încă odată ochii,
spunându-ţi că nu mai poţi goni o pasăre de pe umărul tău fără ca pasărea să te
întrebe cum am dresat un melc pe sânii tăi. Tu izbeşti cu pălăria în pământ şi
spui: „mai lăsaţi-mă în pace”, fiindcă (am omis să-ţi spun) omul acesta îşi
ţine în buzunare două păsări mici. Mă întrebi de balerinele de la metrou, dar
să ştii că ele au fost împuşcate. Din clipa aceea, împuşcăturile ale mă tot
bârâie ca o pendulă în zona interzisă. „la culcare – am strigat acolo, şi cei o
mie de soldaţi aliniaţi pentru o nouă tragere s-au şi repezit asupra mea, şi
m-au prefăcut într-o saltea plutitoare. Tu m-ai salvat, atunci, ca de la înec
şi ai coborât după aceea în Piaţa Kogălniceanu să cumperi un pachet de ţigări.
Vânzătorul doar te-a privit odată şi s-a înveselit: „Nu-i aşa, nu-i aşa că vă
place Vivaldi?” De unde dracu să ştie el că eu eram liber, liber pe străzi şi
mulţimea mă credea un cal alb. Tu îi strigai vânzătorului: „Prindeţi vă rog
animalul, prindeţi vă rog animalul”. Doar mie nu-mi păsa de nimic. Mă gândeam
la trăsuri, la unii fluturi albi ce acoperise soarele şi-l oprise pe linia
orizontului. Pentru că, de atunci de la metrou, mi-am jurat să plec şi eu la
vânătoare cu un glonţ în buzunarul drept. Dar de fiecare dată, mă întorceam
singur printre boturile câinilor, până te zăream şi veneam lângă tine, chiar
mergeam cu tine umăr la umăr până la intrarea în sat şi exact în locul, în care
mereu te întrebam „de ce nu înţeleg, deloc, doamnă, dar chiar deloc, ce mi se
întâmplă”, acelaşi domn ne întreba dacă nu avem nevoie de un foc; un alt domn
înalt mă întreba, iarăşi, dacă nu avem nevoie de o pălărie albă cu dungi maro… De
fapt, acelaşi bărbat înalt cu ochelari albi, întotdeauna cu o placardă pe care
scria: „aceasta e câmpia pe care aţi alergat”.
4. Oraşul
va fi plin de flori
(parodie după poezia cu acelaşi titlu a poetului Matei Vişniec)
de Tudor Cicu
Hai că n-o să mai dureze mult
mi-a zis: hai că n-a fost aşa de rău
n-ai aşteptat degeaba
mâine regele va veni călare pe un cal alb
mâine oraşul va fi plin de ţigănci care vor vinde flori.
Dar n-ai cum să-ţi dai seama
că inima ta nu mai e cu tine
că inima mea va fi pusă pe masa cu flori
palpitând între două trompete ce vor fi scoase
din trenciurile consilierilor.
Tocmai când va fi să se intoneze imnul regelui.
Iar regele va traversa călare piaţa şi va spune:
tu n-ai inimă, împuşcaţi-l
tu da
tu n-ai inimă, împuşcaţi-l
tu da
În zarva aceea, nu-mi aminteam
să fi dresat, încă, melcii ăia pe sânii tăi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu