323. Tinere condeie, avântate odinioară - în Antologia lui L. Ulici (Azi: Nicolae Băciuţ)

                                            13. Azi: Nicolae Băciuţ

1. Cuvânt înainte:

 Efortul întreprins de criticul Laurenţie Ulici, de a strânge poeziile care-l definea pe cel asupra căruia se aplecase, de a le analiza stilul şi maniera scrierii lor, l-au îndreptăţit pe critic, să spună, undeva, că: „refuzul metaforei atrage după sine diminuarea lirismului până la proza curată” iar „valeitatea de a gândi profund, numaidecât profund, cu sau fără mijloace, dar mai ales fără, îl conduce pe poet... la prozaicitate hilară de tipul: restul e zgomot”. În prefaţa la „Antologia poeţilor tineri – 1978/1982”, Laurenţiu Ulici trasa câteva jaloane în poezia tânără (la vremea aceea). Printre altele, spunea el: „perspectiva relativistă (ironică) din versurile multor poeţi tineri sau încă tineri comportă, la nivelul expresiei, un asemenea proces de înnoire în şi prin manierism... Pe de altă parte, dincolo de erupţia manieristă, dar nu fără legătură subterană cu ea, creşterea, iarăşi considerabilă, a gradului de impermeabilitate afectivă şi, implicit, a celui de contigenţă culturală, constituie un al doilea simptom al impasului liric”. Nicolae Băciuţ s-a dovedit un poet instruit şi inteligent, interesant pentru critica vremii, ca sondare a unei gândiri poetice nedisimulatoare în poezie, cu calităţi poetice care meritau urmărite cu interes de critici.

2. Eu, despre Nicolae Băciuţ:  

Creionând portretul poetei Domniţa Petri, am amintit şi de Nicolae Băciuţ, un ardelean din Bistriţa-Năsăud, autentic. I-am scris într-un e/mail, întrebându-l de soarta poetei pe care am cunoscut-o în timpul Facultăţii. Mi-a răspuns astfel: „Domniţa Petri mi-a fost colegă de clasă la Liceul L. Rebreanu din Bistriţa, o colegă adorabilă: deşteaptă, talentată, frumoasă, prietenoasă... Dar America nu iartă!” L-am regăsit pe Nicolae Băciuţ, în „Antologia...” lui Laurenţiu Ulici, cu 4 poeme. Nu se vedea renunţând la cuvinte, la poezie, în tinereţe: „ard un poem în ochelari străvezii” şi, nici azi, când spune. „Mi-ai dat Doamne, cuvinte şi nu le pot pe toate folosi”, pentru că, ochii lui „sunt mai flămânzi ca ploaia” şi dacă ar renunţa la poezie, ar însemna să rămână „nelocuit/de o mână dusă la gură/în loc de sentinţă”. Cu ajutorul gândurilor prinse în versurile celor patru poeme din „Antologia...” lui Ulici, încercăm a-i creiona portretul poetului, la tinereţe.

       3.  Autoportret

(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 4 poeme  publicate în Antologie)

Trăiesc într-un poem, deocamdată. Respir singurătatea prin monezile fierbinţi atârnate la gât. Mă simt în acest poem ca într-un tablou de Van Gogh, ca într-un cântec neauzit ce urcă prin sângele (seva) copacului, alungând păsările. E mult foşnet în poemul acesta, dar, poate nu sunt eu acesta, poate aceasta nu-i umbra mea ci a copacului cu păsări din mine. În locul gurii (ceea ce vedeţi, însă, e doar rotirea nesfârşită a coroanei către cer), după plecarea păsărilor, rămâne un hohot de râs. Dacă aţi fi cer, eu aş fi alcor, steaua aceea găsită, după îndelungi calcule minuţioase, de profesorul din „Steaua fără nume” a lui M. Sebastian. Ţine-ţi mine, când spunea: „Eu am găsit o stea” „Unde?- întreba Necunoscuta” „În cer”. Alcor se cheamă şi steaua mea, Dumnezeu e, acolo, atât de aproape de mine, încât nici nu mai trebuie să fac nimic. Poemul meu are ochelari străvezii. Mi-a fost, la început, teamă de el. Teamă că are să-mi bată la uşă, să-mi intre în casă ca şi cum aş fi aşteptat moartea să aflu câte ceva despre viaţă. Acum ochii mei sunt mai flămânzi ca ploaia, cuvintele urlă din vârful limbii ca într-o peşteră şi se preling ca picăturile de ploaie, pe colţul gurii. Parcă ar semăna cu nişte petale de trandafir. La gura peşterii, unde arde poemul meu, fumul se ridică subţire către steaua Alcor şi, în fiecare zi iau totul de la capăt. 

                           Ca şi cum 

       (parodie după poezia cu acelaşi titlu a poetului Nicolae Băciuţ)

                                                de Tudor Cicu

        

        Ca şi cum n-aş mai încăpea în pielea mea

        privindu-mi sângele şiroind pe asfalt.

        Bobiţe în semănătura cuvintelor...

        Ca şi cum,

        pe fiecare bob tu vezi doar titlul poemului.

        Pe fiecare stea din părul tău,

        gândurile mele ard odată cu curgerea lui

        într-un fel de uitare

        într-un fel de ţipăt

        solidar cu ochii mei mai flămânzi ca ploaia.

        Ochii aceştia,

        te privesc din tabloul lui Van Gogh

        ca soldatul Ivan la capăt de pod

        ca şi cum ar renunţa la cele două carboave;

        ca şi cum trupul meu s-ar rostogoli

        prin sângele copacului din care au zburat păsări.

       În fiecare zi iau totul de la capăt...

       Ard un poem în ochelari străvezii

       şi din gura peşterii urcă fumul.

       Ca şi cum, se ridică până la voi

       chicotind din turbincă

       un imens hohot de râs.