14. Azi: Nichita Danilov
- Cuvânt
înainte:
Când Laurenţiu Ulici spunea în
„Prima Verba”, că în cazul unor autori „verbul e personal şi greu de substanţă,
imagistica fără să fie violentă, sugerează memorabil”, nu neapărat îl avea în
vizor pe un anume poet, cu atât mai mult pe Nichita Danilov. În „Antologia...”
sa, criticul credea că „un limbaj poetic nou nu e ca oricare dintre cele ce
l-au premers: în el încap la fel de bine reuşitele şi eşecurile, pozia şi
nonpoezia” (iar) „simpla apartenenţă la un limbaj înnoit nu constituie un
argument axiologic şi această banalitate, deopotrivă teoretică şi istorică, a
rămas din nefericire necunoscută unor poeţi tineri al căror dispreţ pentru
poezia celor mai în vârstă decât ei nu este egalat decât de propria lor
naivitate vehementă”. Dar, să-i dăm creditul de adevăr, ascultând şi ceea ce
afirmă Doina Uricariu când punctează pe scara valorilor critice, următoarele:
„Laurenţiu Ulici a avut conştiinţa valorilor şi întotdeauna un orizont mult mai
înalt şi mai larg, sub care scruta Poezia şi Istoria”.
2. Eu,
despre Nichita Danilov:
L-am întâlnit în „Antologia poeţilor
tineri – 1978/1982” a lui Laurenţiu Ulici, la pag. 205, cu 6 poeme. Mi-am
reamintit că-l ascultasem în direct pe poet, la Radio Cultural, în Gala poeziei
române - 2012, fiind al 16-lea pe lista
lui Nicolae Manolescu. În recenta sa carte „Portrete fără ramă”, Nichita
Danilov scrie consecvent despre confraţii săi, ceea ce, să recunoaştem, este un
lucru tot mai rar printre scriitori, simţind că poezia a cunoscut o
efervescenţă aparte, în mai mare măsură decât proza. Uneori acustic, alteori de
un umor contagios, Nichita Danilov imprimă textului eseistic o „detentă
carnavalescă” (după Bogdan Creţu). Pesemne e la fel de şocant şi suprarealist
în zugrăvirea unor portrete, ca în poezia sa, unde, între realitate şi
imaginaţie nu mai există nici o limită: păsările îşi fac cuib în fiecare deget
al mâinii, dar vezi şi păsări ducând cleşti şi ciocane de tot felul, în ghiare
şi-n cioc duc ochelari şi peruci. Alteori zăreşti nouri cum trec pe catalige şi
oamenii atârnă ca nişte tablouri în cuiele rămase-n pereţi. Dacă mai reţinem că
într-un poem, un om trecea pe stradă despicat în două, iar omul ducea într-o
mână un cap de miel roşu şi capul de miel deschide ochii şi behăie, e suficient
să ne facem o viziune despre poezia sa inconfundabilă. Scriitor profund acest
Nichita Danilov, cu repetate lecturi dostoievskiene. Ştiam că scrie o poezie
suprarealistă, uneori religisoasă şi este bântuit de viziuni metafizice. Ce-mi
transmitea mie, cel cu urechea lipită de difuzorul aparatului, acest poet,
urcat pe scena Galei poeziei române de la Teatrul Odeon? Să vedem: citeşte un
poem intitulat „Ceaţă”, în care ne închipuim „vântul care stătea la colţul
străzii/ţinând un joben”. Şi, pe cineva alături, încercând să-şi aprindă
ţigara, dar vântul îi stingea chibrit, după chibrit. Poetul, care privea toate
astea de dincolo de uşă (nu putem spune: indiferent), încet-încet şi-a ridicat
ochii spre o „Ea”. (De! Dacă şi ea îi făcea semn cu evantaiul?). Atunci, s-a
trezit din somn. Multe vise în galeria poeţilor noştri! Să-l ascultăm pe poet:
care tocmai şi-a ridicat ochii spre cer (era în genunchi, reţinem asta!), dar
cerul s-a răsturnat şi ne-a arătat tuturor o privelişte amară (??!). „de
chiştoace căzute pe jos” – explică poetrul nedumerirea noastră. Nu înţelegem
cine era acoperit de dunele de nisip şi ce căutau aceste dune în poem. Dar, de
ce să ne chinuim, mai bine ascultăm: „o caravană întreagă de suflete” poartă
„vântul care făcea semn că o ia când pe stânga când pe dreapta”. Bine că ei
(?!) mergeau înainte „acoperiţi de ceaţă”. Păi, vedeţi, cum se explică şi
titlul poemului, la final?
3. Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri,
din toate cel 6 poeme publicate în
Antologie)
Cu
ţeasta lui Yorick în mâini, o serafime, o serafime, mă întreb: „Dacă am
secerat, unde şi ce am secerat, ori dacă se înalţă din trâmbiţa ta, eternele
zboruri?” Se aude bătaie de aripe dinspre întuneric, iar fiecare spic e o
lumânare aprinsă în vânt. Fierb mii de oceane şi mări însetate de foc
şi-nviere, păsări albastre şi cai fumurii, un curcubeu de clopote se înalţă din
trâmbiţa ta, o serafime, o serafime! Oameni înalţi intră şi ies din morminte,
pretutindeni e sărbătoare, în timp ce un singur bărbat la aproape 27 de ani stă
cu spatele la cimitir şi fumează pipă. Să-mi amintesc acum de Napoleon care la
aproape 27 de ani era deja general şi traversa Alpii, de Lermontov care murea
străpuns de un glonte, de Esenin care încerca să se spânzure, tocmai acum, acum
când în spatele singurului bărbat ce sprijină cu spatele cimitirul, începe să
cânte fanfara? O, nu! Mai bine, o serafime, o serafime, să se facă din nou
senin, tot mai senin, să-ţi văd trupul ţeapăn în şaua calului, cu capul atârnat
de şa, precum Cidul, cu tropotul calului în galop, ca o limbă de clopot, tot
într-un tropot, tot într-un ropot, până când calul tău va îngenunchea pe zăpadă,
fixat într-un tablou. Doar era în decembrie, când ne plimbam amândoi prin
Copou, cu baston, barbişon şi pipă. Îl căutam, amândoi, pe Edgar Alan Poe, să-i
ducem corbul poposit şi la noi în Copou pe un soclu de piatră. Ţii minte, cum
ne certa corbul? „Pe cine imiţi tu, Nichita Danilov, că te plimbi cu baston,
barbişon şi pipă?” Era în decembrie, nu ne păsa de Bacovia; ceaţa se strecura
prin grilajul de fier peste soldaţii ăia morţi, cu chipuri ca turnate din
bronz. „Heil Führer! Feil Führer! Heil! Heil!” – rânjea mulţimea frenetic şi,
astfel ningând, zăpada încet se înroşea din nou în Germania. Şi, noi priveam la
soldaţii morţi, cu ochii foarte albaştri şi păr deschis la culoare, toţi unul
şi unul, toţi încălţaţi în cizme de fier, bătând pas de paradă: „Heil Führer! Feil
Führer! Sieg! Sieg!”. Fanfara trecea, orga lui Bach răsuna funebru, eu zăceam
rănit sau poate chiar mort, statuia mea de poet genial plutea în aer? O
serafime, o serafime! Sunt vinovat pentru toată istoria lumii; amestec cărţile
şi fumez o ţigare iar în jurul meu e un câmp gol.
4. Senin
(parodie după poezia cu acelaşi titlu a poetului Nichita Danilov)
de Tudor Cicu
Se făcea senin, tot mai senin pe mare
Sub clarul de lună, arunc zarurile pe puntea navei. În zare
Trupul tău saltă în şa, iar sub şa într-o parte
Capul tău atârnând ca al Brâncoveanului după moarte
Calul te ducea, ţeapăn te ducea, tot mai departe
Părul ţi se înspica ca o lumânare aprinsă de vânt
Calul tău te purta peste propriul mormânt
Mâna îţi atârna ca la fecioare albastre, a înserare
Calul tău orb tropăia, tropăit în mirare
Frâul lui ţeapăn, sub ţepene vrăji
Cu sângele tău tânăr plutea, mână-în-mână pe străzi
Calul te ducea tot într-un tropot, tot într-un ropot
Capul îţi atârna lângă şa ca o limbă de clopot
Sub copitele lui zăpada încet se topea, se topea
Deasupra ta, fluturau steaguri, cât să-nfăşoare o stea
Şi afară se făcea, se făcea tot mai senin
Sub clarul de lună, zarurile mele sângerând rozmarin
Calul tău îngenunchea pe zăpadă, fixat în tablou
În faţa ta se oprea, ori pornea... ultimul tren din depou
Dar, ce dracu să mai vezi, prin aburitul hublou?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu