Vasile Voiculescu – într-o ramă realist pârscoveană
Nu-mi
aduc aminte să fi auzit (până acum) despre un roman „beletristic” despre viaţa
omului V. Voiculescu. Acum, o astfel de carte mi-a fost dăruită spre lecturare,
de către scriitorul pârscovean Gheorghe Postelnicu, cu ceva timp în urmă. „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”,
de Gheorghe Postelnicu, a apărut la ed. Euro Press, 2012 (326 p.) şi,
constituie, în principiu, o monografie despre lumea şi viaţa şi opera poetului
şi scriitorului V. Voiculescu, născut la
Pârscov la 27 noiembrie 1884; din părinţi munteni (Costache
şi Sultana) şi, mai apoi, cartea documentată ştiinţific, şi concepută
„beletristic” despre viaţa şi opera autorului celor 90 de sonete închipuite ale
lui Shakespeare. Această carte a fost concepută (spuneam) beletristic, dintr-o
dorinţă de reflectare a unui labirint de lumină prin viaţa marelui creator
pârscovean. „De ce o carte despre viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu?” – se
întreabă şi autorul. Am putea răspunde, folosind tot argumentele
autorului: 1.)- A scrie o carte despre
V. Voiculescu şi a-i scoate din context acele, unice (în literatură) – „
momente din viaţă era păcatul cel mare”. Acesta e argumentul cu care,
hamletian, Gheorghe Postelnicu se înrolează în această golgotă voiculesciană,
navigând într-o ramă realist pârscoveană, printre naratorii îndreptăţiţi să ne
dea efigia unui V. Voiculescu al Pârscovului dintotdeauna. Şi 2.)- Spune
autorul: „Mai trebuie adăugat că arhiva orală pârscoveană este încă activă, dar
până când?” Este oare V. Voiculescu, omul pe care îl prezintă Gheorghe
Postelnicu? Pentru a ilustra puterea pe care a avut-o ştiinţa, creaţia şi
credinţa asupra poetului pârscovean, autorul face largi trimiteri la arborele
genealogic al familiei V. Voiculescu (Voicu Băcanu şi Ion Hagiu – bunicii după
tată şi mamă ai poetului, veniseră pe Valea Buzăului, dinspre Săliştea Sibiului
şi Ţara Pădurilor de dincolo de curbura munţilor Carpaţi) - apoi, ne povesteşte
câte ceva despre copilăria feciorului de băcan, petrecută în valea Pârscovului,
şcolile urmate, educaţia creştină căpătată şi asumată, odată cu trecerea sa
către maturitate, închisorile în care fusese aruncat, fără milă, de un regim
nerecunoscător şi excesiv oprimant, după care, îi va urma moartea, petrecută în
condiţii groaznice. Că, Vasile Voiculescu se considera un „vânător bibliofil de
prin magherniţele de pe cheiul gârlei”... sau că, 11 ani nu a aprins focul în
sobă, deoarece aceasta era blocată cu cele 7000 de volume” (cum scrie autorul)
– o reţinusem din mărturiile părintelui Valeriu Anania, a lui Ioan Ianolide,
Adrian Făgeţeanu ori Nichifor Crainic, tovarăşi de temniţă grea şi cumplită,
între anii 1958 când a avut loc arestarea poetului (v. pag. 35) şi 1962 când a
avut loc eliberarea sa (v. pag. 58). Dar noi am vrea să pipăim omul V.
Voiculescu şi să-l simţim ca pe o senzaţie fizică. Fiindcă ceea ce am dori noi,
nu e rezultatul unei judecăţi a autorului ci o stare pe care ne-ar da-o
lectura, după cele trudite de autor. Dar, oare, n-am cere prea mult unui autor
care îngrămădeşte de toate: viaţă, operă, documente, păreri, raţionamente,
etc... într-o singură carte? Un critic, spunea odată că unul dintre efectele
unei cărţi monografice beletristice trebuie să fie acela de a ne da impresia că
nu descoperim, neapărat, ceva nou, ci că ne amintim de ceva uitat. Istoria
lumii în care a trăit un mit ca V. Voiculescu e memoria generaţiilor
ulterioare, care nu exclude erori ale unui întreg sistem (ca în scrierile lui
Kafka), dar ne aşteptăm ca autorul să deschidă porţile încâlcitelor labirinturi
care l-au împins de colo-colo, pe omul V. Voiculescu. Să fi reuşit toate
acestea, Gheorghe Postelnicu? Să vedem, mai departe. O magnifică descriere a
poetului o face nepoata Daniela: „bătrânul cu barba albă şi sălbatică, de care
spun legendele şi cărţile vechi că făurise lumea, era un sfânt care emana în
jurul lui atâta personalitate, atâta putere mocnită şi atâta linişte încât mă
simţeam strivită, şi în acelaşi timp ocrotită”. Tabloul (în rama pârscoveană)
este întregit, mai apoi, de amintirile lui Ion Caraion, Constant Ionescu, V.
Mănuceanu, Adrian Maniu, Leonte Radu, N. Steinhart (v. pag. 47,48,49,54,55,
61). O cotitură (marcată de un destin nemilos) în viaţa omului V. Voiculescu, a
survenit după moartea soţiei: 22 noiembrie 1946, iar poetul (după aceea, din
lipsă de alternativă) a luat drumul sihăstriei şi al isihiei (p.20). Doar 360
de zile (după eliberarea din temniţele Aiudului, petrecute în condiţii
cutremurătoare – a se vedea tratamentul satanic şi iadul din aceste temniţe, şi
din cartea „Crucea reeducării”, 2010,
a prof. Constantin I. Stan), atât a mai trăit
„poetul îngerilor” după eliberarea sa
din 1962. Încet-încet, Gheorghe Postelnicu îşi intră în mâna naratorului şi
relatarea copilăriei lui V. Voiculescu, devine o poveste menită să capteze pe
cititor: „Orice poveste este o anticipare a realităţii” se justifică autorul.
De mic copil, Vasile Voiculescu a fost atras de mirajul râului Buzău, cu
desişurile sălciilor şi arbuştilor ce adăposteau mari ochiuri de apă, aşa
numitele bălţi ori lacuri. Când a mai crescut, era neîntrecut la înot. Alteori
(povesteşte autorul) îl găsim atras de lumea cărţilor iar locul preferat era:
„în fundul grădinii sau ascuns între ramurile nucului bătrân„ unde dialoga cu
personajele şi cerul de deasupra sa. Primele însemnări literare datează (se pare că e o descoperire a autorului) de
la vârsta de 17 ani, când pe o carte de poezii a lui M. Eminescu este datat un
poem scris de mână, de tânărul V. Voiculescu. Ambianţa rurală, cu oameni veniţi
la hanul tatălui, de prin toate părţile (fiecare cu povestea, vorba şi
obiceiurile locului de unde venea) – dar, şi „urmele materiale şi numeroase
legende păstrate în arhiva populară, au îmbogăţit universul spiritual al
scriitorului” (p.87). Nu ne îndoim că zona Pârscovului, cu împrejurimile sale,
era un ţinut acaparat atât mental dar şi în realitate, de diversitatea
legendelor şi miturilor, cu locuri însemnate de Dumnezeu. O poveste, de
dragoste, este şi evocarea primei iubiri a poetului, din paginile în care
Gheorghe Postelnicu descrie idila tânărului student Voiculescu, urmată, mai
apoi, de căsătoria cu Marioara Florioara C. Mitescu, în 1910 (p. 89-98).
Urmează un arc de timp înapoi şi, anii de şcoală ai copilului Voiculescu încep la Pleşcoi , şi mai apoi la un pension
particular din Buzău, şi după aceea: Liceul Haşdeu. După transferul elevului
Voiculescu la Liceul Ghe.
Lazăr din Bucureşti, acesta „îşi extinde lecturile, hrănindu-se spiritual la
literatura şi filosofia europeană contemporană” şi universală. Sunt anii unor
mari transformări din viaţa viitorului poet, ani de oscilaţii sub presiunea
părinţilor, când părăseşte Facultatea de Litere şi trece la Facultatea de Medicină. Nichifor
Crainic povestea cum a auzit de la un părinte duhovnic, că în casa unei femei
bolnave (tratată cu rugăciunile lăsate de la Dumnezeu , bisericii) a găsit la
aceasta, în pod, o carte despre boli şi „leacuri băbeşti” scrisă de V.
Voiculescu, pe înţelesul tuturor. Urmând leacurile descrise în carte, părintele
Matei a tratat femeia, care, după însănătoşire, i-a mulţumit lui Dumnezeu că
fusese deţinătoarea unei astfel de cărţi. Caracterul omului V. Voiculescu
începe să se întregească din trăsăturile personajelor pe care le pune în operă
(ne sugerează autorul), adică, trăsături fundamentale pe care nu le găsim decât
la geniul uman: „voinţă, putere de muncă, intuiţie, hărnicie, fermitate,
abnegaţie, jertfă de sine”, dar şi virtuţi umane precum: „cinstea, curajul,
demnitatea, omenia, bărbăţia şi credinţa”. Iată, pe scurt, „mortarul” din care
e clădit omul Voiculescu, prezentat (atât în viaţă cât şi prin opera lui,
trecută şi ea prin malaxorul critic) de scriitorul şi criticul Gheorghe
Postelnicu. Pesemne, intuieşte Gheorghe Postelnicu, nu există nici un scriitor
al timpului nostru care să nu poată învăţa câte ceva de la autorul lui Zahei
Orbul, aşa că, în partea finală a monografiei se ocupă de nuvelistica şi
povestirile lui fantastice. Vorbind despre proza lui V. Voiculescu, Gheorghe
Postelnicu îi dă o anumită interpretare proprie, sugerând că universul
fantastic al nuvelelor sunt cărămizi-imagini,
dintr-un zid al memoriei, preluate din copilărie şi întipărite pe retina
ochilor săi, roade ale minunilor, şi nălucirilor, din poveştile străinilor care
îi poposeau tatălui, la han. Descoperite şi neînţelese (acele poveşti) atunci,
devin acum, la maturitate, parabole şi drumuri mirifice pentru marea aventură a
creaţiei sale, dar şi orizonturi şi limanuri pentru predecesori: „Voiculescu a
scris nuvelele fantastice după ce a descifrat tainele credinţelor şi
mitologiilor, după ce a înţeles filozofia şi teologia, dar nu înainte de a
stăpâni cuvântul...” (p.264). Personajele sale: „...ies din orizontul realului
şi intră simbolic într-o lume a libertăţii şi imaginarului” (p.270). Că, în el,
au încăput toate acestea, nu tăgăduim, dar, efigia omului V. Voiculescu este,
după cum sintetizează criticul: „...ca însuşire dominantă, generatoare de fapte
şi atitudini, omenia” (p.325). Ajunşi
la sfârşitul lecturii, avem, acum, certitudinea afirmaţiei făcute la început:
1.)- Cartea este beletristică, prin dramatismul unor evocări, prin reveniri
episodice la viaţa poetului, prin tot ceea ce devine atractiv la lectură,
într-un spaţiu al captivităţii, în scrierea naraţiunii şi, pe care cititorul
n-are cum să n-o simtă. 2.)- Cartea este documentară, prin multitudinea de
documente răsfoite, redate, reluate, întoarse pe toate părţile şi
reinterpretate. 3.)- Are şi un caracter ştiinţific, deoarece autorul nu ia
drept adevăruri tot ceea ce s-a scris de către voiculescologi, până acum, el
analizează şi se îndoieşte de fiecare afirmaţie utilizată de înaintaşii săi, le
analizează aparte (uneori intuitiv) şi, prin filtrul raţionamentului logic
cerne improvizaţionismul unora, pentru a se situa cât mai aproape de „anticiparea
unei realităţi” (vezi p. 107-113). O anumită nostalgie am avut pe tot parcursul
lecturii, având în imagine chipul poetului pârscovean din tabloul misterios al
sfântului ţinut la loc de cinste, pe un perete, în holul de intrare al
Bibliotecii buzoiene; le doresc celor ce-i vor întoarce filele romanului lui Gheorghe Postelnicu să
împărtăşească această nostalgie.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu