1. Anul 1979 (continuare la
partea I-a)
Înţelegem din aceste pagini memorabile a Jurnalului lui Ion Lazu, că
scriitorul „îşi dă întreaga măsură şi se justifică numai în faţa colii albe de
hârtie”. O aventură în masivul Vânturariţa, relatată prin fraze tensionate, ca
în romanele poliţiste, devin pagini superbe de lecturat, mai ales de cei care
au cunoscut acele locuri şi s-au aventurat prin acele locuri neumblate.
Surpriza acestora, de a citi şi altceva decât poate surprinde simplul muritor,
poate fi una a uimirii: „Nu cumva am lăsat acolo, din neatenţie, ceva care se
pierde pentru totdeauna?” Regretul acesta l-am simţit, în diverse situaţii, cu
toţii. Goethe avea dreptate: tot ce-i aproape acum, se îndepărtează în
următoarea clipă, dacă nu aşterni şi pe hârtie „momentul”, ca şi cum ai fi fost
într-o altă lume. Iar această „altă lume” avea să vină atât la propriu cât şi
la figurat, odată cu prima ieşire peste graniţa ţării. Aventura trăită în
trenul care-l ducea la Budapesta
şi Viena până la Luxemburg
(unde îi locuia un frate), mai apoi în Franţa şi retur spre casă, prin
Germania, Austria şi Ungaria, ca şi întâmplările neprevăzute de prin locurile
acelea, fac deliciul cititorului dar şi al celui care a străbătut, la rându-i,
traseul urmat de Ion Lazu. Punctăm pe scurt: 1)- „Se confirmă zvonurile despre
o eleganţă dusă la extrem în capitala Ungariei”. 2) – „Viena pare un oraş pe
care chiar ai vrea să-l înveţi pe dinafară, ca pe un poem perfect”. Şi toate
astea, pentru că Ion Lazu nu încetează a-şi nota fiecare amănunt: „poate aceşti
companioni se miră că scriu în carnet şi că mă uit la ei oarecum ca într-o
vitrină”. Dar, mai are importanţă? Lectura devine o încântare. Ajuns la Paris , îi vine să le strige tuturor:
„Domnule, a fost o greşeală, gata! – nevenindu-i a crede că doar „printr-un
noroc, sau, prin purul hazard, poţi ajunge la
Paris …” (Notă: am reţinut că pe 12 octombrie, când se năştea
fiul meu, se afla la Paris
„trăind la cea mai înaltă tensiune”). Ni se strecoară, subtil, prăpastia care
exista, pe atunci, între noi şi nemţi: „pe şosea, în ceată, maşini în şir… Te
gândeşti că aici orice ins are o maşină a lui, iar la noi doar 4-5 la o mie” -
(sau) – „Pe stânga, într-o vale îngustă, un sat alb, curat , continuat cu o
poiană verde curată şi ea – asta fiind diferenţa şocantă: aici nu vezi coteţe,
cocine, tot ce paralizează imaginea la noi” – ori – pretutindeni vezi: „...poze
cu oameni în atitudini fireşti ale vieţii... normalitatea, degajarea la ele
acasă... la noi: crispare, înţepeneală oficială, veselie festivistă,
autocontrol şi control impus”. Peripeţiile de la întoarcerea către casă (vezi
pag. 119) sunt picante dar şi dureroase. Nu mai spunem, cum i-a apărut imaginea
pământului românesc, după acele zile de vis şi uluieli mentale: „Acolo este
ţara mea! Am văzut un spaţiu cu linii mari, un şoim zburând deasupra liniei
ferate: multe turme mici, ciobani cu câini negri, coline ce par pustii, grămezi
de reziduri pe lângă pârâu...”, etc. (Notă: dacă Ion Lazu ar fi citit postarea
cu nr. 11 de pe blogul meu, scrisoarea cu nr. 1 trimisă „din străinătate” – prima
mea ieşire, în 2011, din ţară, spre Viena prin Budapesta – ar constata că, ori
i-am imitat scriitura, ori nimic nu s-a schimbat de atunci, în legătură cu
noi.) După astfel de rânduri scrise în Jurnalul lui Ion Lazu, firesc, vine
întrebarea: „Nu cumva am pătruns în irealitate?” Şi ca să fie oala plină dar şi
cu capac pe deasupra, la întoarcerea acasă, stagiara R. îi aduce veşti şoc:
„fratele ei, flăcău de 17 ani... plecat
în practica şcolară la Braşov, este omorât în bătaie, în curtea uzinei, de un
coleg mai mare ajutat de încă doi sceleraţi”. Motivul? Pentru că nu le
împrumutase casetofonul pentru o seară de dans. Cum se simte autorul
Jurnalului, întors din nou acasă? Şi-l cităm: „O jivină nimerită în mijlocul
traficului şi neştiind încotro s-o zbughească pentru a scăpa cu viaţă”.
Elocvent, nu? Şi trist în acelaşi timp...
(va urma: marti si miercuri 26/27.03.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu