419. "Editoriale" de Mircea Dinutz.

Foto: Mircea Dinutz, aplecat şi gânditor, alături de doamna Nina Deşliu la Râmnicu Sărat, 2012 (plan central, spate). În imagine se mai disting: criticul şi poetul Ion Roşioru, scriitoarea din Slobozia, Florentina Dalian (stânga) şi în partea dreaptă scriitorul Vasile Buruiană, în plan apropiat.

Durerile i-au fost înăbuşite prin scris

                                         Motto:

                                            „Pentru dânsul nu poate fi un alt chin şi o altă viaţă

                                             decât această viaţă şi acest chin”

                                                             (Ion Druţă)

   Mircea Dinutz a fost considerat „cel dintâi  purtător de cuvânt” al Vrancei şi „un opinioman” (spune Magda Ursache) al revistei culturale „Pro Saeculum”. Ierarhia exactă nu are importanţă, dat fiind că tărâmul literar al ţinutului Vrancea nu e o întrecere, dar rămâne indiscutabil faptul că avem de-a face cu omul gazetar, criticul intransigent, fiinţa cea mai dăruită scrisului din părţile sudice ale Moldovei, una dintre cele mai delicate inteligenţe dăruite trup şi suflet scrisului. Şi-a dorit să lase în urma sa un semn, oricât de modest. A lăsat un carusel al ideilor în editorialele sale. Cartea „Editoriale” apărută la ed. Pallas Athena, 2013 (culeasă de Nina Deşliu din editorialele apărute de-a lungul vremii în revista Pro Saeculum), e arma pe care o pune în mâinile cititorului, pregătindu-l pentru o societate care înaintează încet, dar care lasă în cultură, priveliştea unui compresor în trecere. Marşând pe pamflet, pe reţeta satirei, pe umor, regăsindu-se de cele mai multe ori în ipostaza criticului „fairplay” (în atitudine), Mircea Dinutz îşi convinge cititorii prin implicare emoţională, cumpănit gestionată, mereu în actualitate cu un subiect destul de delicat al „prezentului” său, mereu şi mereu la nivelul înţelegerii cititorilor săi. Ne vom referi, pe scurt, la câteva titluri din cartea aceasta: 1). „Mereu… de la capăt” (p.17) e articolul care-i prilejuieşte o analiză a tot ce a însemnat revista „Pro Saeculum” până la jubiliarul nr. 50. Un fel de raport a tot ce a însemnat numele unor personalităţi care au făcut „marea literatură” în ţinuturile Vrancei. 2). „Quo vadis, Juventute?” (p.25) îi prilejuieşte răgazul de a se adresa tinerilor, acestei „superbe şi trufaşe tinereţi”, atrăgându-le atenţia că, dacă „nu mai este interesat de valorile spirituale” înseamnă că au păşit pe un drum aspru, nefertil „fără un trecut, fără rădăcini, fără identitate de neam” şi la capătul căruia „va veni vremea întrebărilor de sine”. 3). „Vrancea literară între da şi nu” (p.33) e editorialul prin care gazetarul (de data aceasta) dezbate „nu chiar la întâmplare” generaţia de valori a Vrancei. Spune Mircea Dinutz: „Vor rămâne aceia care au cu adevărat valoare dincolo de ifosele şi măsluirile unora sau altora, dincolo de ce se spune la o lansare de carte sau alta, la înmormântări sau parastase, la o bere cu amicii sau la una mică cu prietenii…”. Face o ierarhie a valorilor vrâncene: pe prima treaptă îi aşează pe Duiliu Zamfirescu, Irina Mavrodin, Constantin Frosin, Liviu Ioan Stoiciu... Pe a doua treaptă aşează generaţia lui Ion Panait, I.D.Denciu, Adrian Botez, Paul Spirescu, Virgil Panait, Doina Popa, Ştefania Oproescu… Pe treapta a treia (interesant!) nu aşează nume ci reviste: Milcovul, Revista V, Salonul literar, Pro Saeculum… 4). „De ce e important numărul (sau) Arta de a număra” – e o pledoarie pentru lectura cărţilor şi lansările de carte, comparându-le cu cele din trecut. Concluzia la care ajunge: „uneori lectura cărţilor compensează sacrificiul făcut, alteori nu. 5). În „Ce a fost şi ce rămâne” (p.114) – ne vorbeşte de „lehamitea criticilor din capitală”, care confundă actul critic cu bunul lor plac, pentru că unde e multă vanitate, tot atâta deşertăciune… 6). „Posteritatea lui Adrian Păunescu” este un editorial care susţine poetul (nu omul Păunescu), întrucât „ceea ce-l recomandă în posteritate nu sunt vorbele aprinse de ură sau rostite de unii şi alţii, ci partea rezistentă a creaţiei sale, singura care-i asigură un loc onorabil pe podium: „Asupra voastră las acest blestem,/ca-n viaţa voastră, orice-ar fi să fie/prin orice răni ar fi să-ntârziem,/să nu vă despărţiţi de poezie!” 7). Vorbind despre „Cursa pentru premiu Nobel” (p.147) , Mircea Dinutz crede că „în ultimii ani, cursa a devenit mai trepidantă, mai palpitantă, cu mai mulţi candidaţi, mai mult discutaţi decât disputaţi”. Că Mircea Dinutz a satirizat frământarea culturală a locurilor sale de baştină, că le-a şi parodiat într-un fel, suntem fermi convinşi că a făcut-o cu tragere de inimă şi a consimţit să facă literatură şi prin aceste editoriale strânse de prin reviste de inimoasa Nina Deşliu, a mai scris o carte. Şi, în această carte nimic nu e întâmplător. Ce trebuie să înţeleagă cititorul nostru din această carte? Cei care vin după noi va trebui să viseze mai departe lumea, în sensul că prin scrisul sincer, curajos, vom creea lumea pe cre ne-o dorim. Şi, ca în parabola cu prinţul ce fusese închis între zidurile palatului, ascunzându-i-se bătrâneţea, boala şi moartea pentru a nu şti că pe lume există suferinţă, Mircea Dinutz îşi invită cititorul la meditaţie, dar, numai după ce a trecut, asemeni lui, prin viaţă. Aici, în aceste editoriale, avem o parte a trudei sale care tinde, pentru cei care vin după el, să devină legendară. Interesant şi editorialul „Despre megalomanie şi nu numai…” (p.167) din care reţinem că Alex Ştefănescu „are fler la valoare, talent narativ, mai puţin nişte principii ferme care să justifice drastica selecţie” din a sa „Istorie a literaturii...” Cităm din Mircea Dinutz: „Cine nu există în cartea SA, nu există, e limpede?- probă certă de megalomanie”. Dar nimeni nu-l depăşeşte şi nu-l poate depăşi pe Nicolae Manolescu, care... Să lăsăm şi cititorului nostru să afle „ierarhia/canonul" instituit de N.M. Are a se mira de cele enumerate de Mircea Dinutz la încheierea editorialului său, însemnând şi finalul acestei cărţi, scrise de un înţelept al condeiului.

    

                                                                                              Tudor Cicu