Durerile i-au fost
înăbuşite prin scris
Motto:
„Pentru
dânsul nu poate fi un alt chin şi o altă viaţă
decât această viaţă şi acest chin”
(Ion Druţă)
Mircea Dinutz a fost considerat „cel dintâi purtător de cuvânt” al Vrancei şi „un
opinioman” (spune Magda Ursache) al revistei culturale „Pro Saeculum”. Ierarhia
exactă nu are importanţă, dat fiind că tărâmul literar al ţinutului Vrancea nu
e o întrecere, dar rămâne indiscutabil faptul că avem de-a face cu omul
gazetar, criticul intransigent, fiinţa cea mai dăruită scrisului din părţile
sudice ale Moldovei, una dintre cele mai delicate inteligenţe dăruite trup şi
suflet scrisului. Şi-a dorit să lase în urma sa un semn, oricât de modest. A
lăsat un carusel al ideilor în editorialele sale. Cartea „Editoriale” apărută la ed. Pallas Athena, 2013 (culeasă de Nina
Deşliu din editorialele apărute de-a lungul vremii în revista Pro Saeculum), e
arma pe care o pune în mâinile cititorului, pregătindu-l pentru o societate
care înaintează încet, dar care lasă în cultură, priveliştea unui compresor în
trecere. Marşând pe pamflet, pe reţeta satirei, pe umor, regăsindu-se de cele
mai multe ori în ipostaza criticului „fairplay” (în atitudine), Mircea Dinutz
îşi convinge cititorii prin implicare emoţională, cumpănit gestionată, mereu în
actualitate cu un subiect destul de delicat al „prezentului” său, mereu şi
mereu la nivelul înţelegerii cititorilor săi. Ne vom referi, pe scurt, la
câteva titluri din cartea aceasta: 1). „Mereu… de la capăt” (p.17) e
articolul care-i prilejuieşte o analiză a tot ce a însemnat revista „Pro
Saeculum” până la jubiliarul nr. 50. Un fel de raport a tot ce a însemnat
numele unor personalităţi care au făcut „marea literatură” în ţinuturile
Vrancei. 2). „Quo vadis, Juventute?” (p.25) îi prilejuieşte răgazul de a se
adresa tinerilor, acestei „superbe şi trufaşe tinereţi”, atrăgându-le atenţia
că, dacă „nu mai este interesat de valorile spirituale” înseamnă că au păşit pe
un drum aspru, nefertil „fără un trecut, fără rădăcini, fără identitate de
neam” şi la capătul căruia „va veni vremea întrebărilor de sine”. 3). „Vrancea
literară între da şi nu” (p.33) e editorialul prin care gazetarul (de
data aceasta) dezbate „nu chiar la întâmplare” generaţia de valori a Vrancei.
Spune Mircea Dinutz: „Vor rămâne aceia care au cu adevărat valoare dincolo de
ifosele şi măsluirile unora sau altora, dincolo de ce se spune la o lansare de
carte sau alta, la înmormântări sau parastase, la o bere cu amicii sau la una
mică cu prietenii…”. Face o ierarhie a valorilor vrâncene: pe prima treaptă îi
aşează pe Duiliu Zamfirescu, Irina Mavrodin, Constantin Frosin, Liviu Ioan
Stoiciu... Pe a doua treaptă aşează generaţia lui Ion Panait, I.D.Denciu, Adrian
Botez, Paul Spirescu, Virgil Panait, Doina Popa, Ştefania Oproescu… Pe treapta
a treia (interesant!) nu aşează nume ci reviste: Milcovul, Revista V, Salonul
literar, Pro Saeculum… 4). „De ce e important numărul (sau) Arta de a
număra” – e o pledoarie pentru lectura cărţilor şi lansările de carte,
comparându-le cu cele din trecut. Concluzia la care ajunge: „uneori lectura
cărţilor compensează sacrificiul făcut, alteori nu. 5). În „Ce a
fost şi ce rămâne” (p.114) – ne vorbeşte de „lehamitea criticilor din
capitală”, care confundă actul critic cu bunul lor plac, pentru că unde e multă
vanitate, tot atâta deşertăciune… 6). „Posteritatea lui Adrian Păunescu”
este un editorial care susţine poetul (nu omul Păunescu), întrucât „ceea ce-l
recomandă în posteritate nu sunt vorbele aprinse de ură sau rostite de unii şi
alţii, ci partea rezistentă a creaţiei sale, singura care-i asigură un loc
onorabil pe podium: „Asupra voastră las acest blestem,/ca-n viaţa voastră,
orice-ar fi să fie/prin orice răni ar fi să-ntârziem,/să nu vă despărţiţi de
poezie!” 7). Vorbind despre „Cursa pentru premiu Nobel” (p.147) ,
Mircea Dinutz crede că „în ultimii ani, cursa a devenit mai trepidantă, mai
palpitantă, cu mai mulţi candidaţi, mai mult discutaţi decât disputaţi”. Că
Mircea Dinutz a satirizat frământarea culturală a locurilor sale de baştină, că
le-a şi parodiat într-un fel, suntem fermi convinşi că a făcut-o cu tragere de
inimă şi a consimţit să facă literatură şi prin aceste editoriale strânse de
prin reviste de inimoasa Nina Deşliu, a mai scris o carte. Şi, în această carte
nimic nu e întâmplător. Ce trebuie să înţeleagă cititorul nostru din această
carte? Cei care vin după noi va trebui să viseze mai departe lumea, în sensul
că prin scrisul sincer, curajos, vom creea lumea pe cre ne-o dorim. Şi, ca în
parabola cu prinţul ce fusese închis între zidurile palatului, ascunzându-i-se
bătrâneţea, boala şi moartea pentru a nu şti că pe lume există suferinţă, Mircea
Dinutz îşi invită cititorul la meditaţie, dar, numai după ce a trecut, asemeni
lui, prin viaţă. Aici, în aceste editoriale, avem o parte a trudei sale care
tinde, pentru cei care vin după el, să devină legendară. Interesant şi
editorialul „Despre megalomanie şi nu numai…” (p.167) din care reţinem că
Alex Ştefănescu „are fler la valoare, talent narativ, mai puţin nişte principii
ferme care să justifice drastica selecţie” din a sa „Istorie a literaturii...”
Cităm din Mircea Dinutz: „Cine nu există în cartea SA, nu există, e limpede?-
probă certă de megalomanie”. Dar nimeni nu-l depăşeşte şi nu-l poate depăşi pe
Nicolae Manolescu, care... Să lăsăm şi cititorului nostru să afle „ierarhia/canonul" instituit de N.M. Are a se mira de cele enumerate de Mircea Dinutz la
încheierea editorialului său, însemnând şi finalul acestei cărţi, scrise de un
înţelept al condeiului.
Tudor Cicu
M-a emoţionat citirea acestui articol. Pentru că mi-a amintit de unica mea întâlnire cu Mircea Dinutz. Nu ştiu dacă aţi citit textul acesta dedicat lui, de pe blogul meu: http://www.florentinadalian.blogspot.ro/2013/02/rostul-iertarii-la-timp.html
RăspundețiȘtergereDumnezeu să-l odihnească!
Mi-am salvat şi eu fotografia, n-o aveam. Nu ştiu de ce, am impresia că, în această fotografie, toată lumea se uita la mine. O fi fost surpinsă imediat ce mă întorsesem cu premiul la locul meu?
Ceva fusese, acolo, de observat. Nu aveau cum! Toate privirile erau îndreptate către un punct anume, iar acel fapt, să nu le atragă atenţia? Cred că era momentul întoarcerii tale pe scaun şi cei din jur îţi cereau să afişezi premiul, cât mai sus, pentru o eventuală fotografie. Sunt convins că asta a atras atenţia tuturor. Oricum, aparatul a surprins ceva deosebit.LA MAI MULTE, ASTFEL, de evenimente!
RăspundețiȘtergere