miercuri, 26 februarie 2014

487. Proiectul literar: Antologia scriitorilor români contemporani... la Piatra Neamț (3)

 1. Adrian G. Romilă ni-l prezintă pe Daniel Cristea Enache ca pe un critic de establishement al momentului.
 2. DCE raspunzând la întrebarea: de ce nu mă consider un critic tânăr.
 3. LIS intră în polemică, pentru a clarifica poziția câștigată de critic la momentul actual.
4. Cei din sală, fiecare cu tabloul imaginației sale.


3. Dacă aş fi francez aş fi genial!
                 Motto:
                    „Suntem resturile acestei lumi, dar din aceste resturi vom face o ciorbă pe cinste.”
                                                              (Scaunele de Eugen Ionesco)

   De câte ori ascult pe cineva vorbind, încerc să-mi imaginez un tablou alcătuit din cuvintele prinse din zbor, ca atunci când vreau să reproduc o parte a discursului acestuia să reinventez tabloul închipuit. Într-un anumit fel, cam ce ne transmitea A. Einstein, când spunea că „imaginaţia este mai importantă decât erudiţia”. Adrian G. Romilă ni-l prezintă pe Daniel Cristea Enache într-un mod cât se poate de original, numindu-l „un critic de establishement” (cunoscusem doar definiţia establishementului politic), punctând că „în câteva tuşe el are această poziţie în critică” şi trece în revistă etapele prin care şi-a autoconstruit profilul pe la reviste foarte importante ori emisiuni culturale televizate. Îl aveam în minte cu privirea ca „un surâs în plină vară” din imaginea acelui tablou de la TVR Cultural (pe vremea când mai funcţiona) luându-i interviu poetului Ion Mureşan, apoi cu Liviu Ioan Stoiciu şi Eugen Simion. Imaginile tabloului ne conduc spre debutul criticului şi cărţile sale. Apoi imaginea criticului (în sens clasic literar: critic al momentului), se transformă în „omul deschis, cald, atent să nu confunde prietenia cu textul literar al scriitorului comentat, un apologet al moderaţiei”. DCE (invitat de moderator spre a ne împărtăşi gândurile sale), consideră ca pe un mare privilegiu, să fie alături de LIS şi AAG, doi poeţi care îţi întăresc convingerea că românul se naşte poet şi devine moralist în publicistică. Titulatura de tânăr critic literar i se pare însă perimată, având în vedere vârsta sa. Comparatismul mai complex nu-l convinge pe LIS care şi ripostează precizând că ultima generaţie din critica tânără e ruptă de literatura română şi deosebirea e că DCE e acel critic care ţine seama de evoluţia literaturii române. Invitat la acest dialog DCE spune că literatură fără critică literară se mai poate, dar critică fără literatură, niciodată! Dacă e firesc, ca scriitorul să citească în presă un comentariu critic la scriitura sa, păi atunci când criticul citeşte în presă despre el, câte ceva… ori unele comentarii binevenite din partea scriitorilor, e ca o baie răcoritoare binefăcătoare. De ce dialogul se prefigurează în jurul ideilor critice lansate de Mircea Martin? Pentru că în spaţiul de „respiraţie lumească” a scriitorului român, critici ca Mircea Martin reprezintă un „vârf de pornire” mai departe. Iar dacă până azi, terenul (mono)ideologic al literaturii a tras critica pe baricade non-ofensive, nu trebuie uitat cum criza anilor 60 a fost trecută doar prin curajul unor scriitori şi poeţi care au devenit „statui de bronz” şi repere în proză şi poezie: A. Păunescu, M.Sorescu, Ana Blandiana, D. Tudoran, N. Breban, A. Buzura, DR Popescu… ş.a. Pe critic îl dezamăgesc tipologizările, dar nu de puţine ori ele îl amăgesc ca o Fata Morgana şi intră în lupta donquijotească a scriitorului căci astfel de lupte dure dintre protocronismul şi antagonismul literar îi spun lui, criticului, că a venit vremea lansării şi ieşirii la rampă a unor scriitori care s-au împlinit fizic şi moral în noua normalitate. „Unul dintre aceştia este LIS” – precizează DCE. Aici, înţelegem şi noi (cei din sală) că prezenţa dialogului dă diversitate punctelor de vedere, e o tară a democraţiei care dă personalitate acestor opinii diferite dar, există şi riscul unui anumit autor autist dacă  nu este receptiv la tot ce se scrie şi se spune despre el, şi nu se apleacă şi asupra noilor curente tinere, tineri călăuziţi după modele noi… la discuţiile lor. Întoarcerea la mituri, la ceea ce reiterează mitul lui Ulisse, la faptul că Eugen Ionesco a suferit ca nici un alt azilant, drama exilului, că i se citea printre rândurile scrise, tipologia călătorului hăituit, îmi vin în minte atunci când DCE rosteşte la un moment dat: „dacă aş fi francez, aş fi genial!” poate doar acela care înţelege taina rostirii lui Ionesco, deţine şi cheia. M-am uitat atent la imaginea criticului aflat pe scena de la GT Kirileanu ca la unul desprins din personajele ce populează piesele lui Ionesco, singurul care ar ţine scara aia şubredă din finalul piesei şi pe care mizeria încearcă să-şi urce cerşetorii vieţii până aproape de barba lui Dumnezeu; în acest fel cred că din punctul de vedere al criticii, autorul e sfătuit să revină pe text şi să-i dea o încărcătură emoţională dacă doreşte să-şi prezinte scriitura în inima cititorului. Dacă Lovinescu era peste linia sincronismului, la o adaptare a formelor fără fond (de importare a direcțiilor în critică), atunci, vine firesc înterebarea: unde se situează criticul DCE? Argumentele cu care își susține teoria, ni-l imaginează undeva pe la mijloc. Cu alte cuvinte – înțelegem noi – trebuie să admitem superioritatea occidentului, pe de altă parte, din această întârziere a culturii istorice a României, a rezultat niște colaje” imposibil de așezat pe astfel de modele occidentale. Elementele tradiționaliste își pun amprenta pe exprimarea stării actuale a literaturii prin: L. Dimov; N. Stănescu; E. Brumaru - pe de o parte (dintre cei care se situează în sfera occidentului) iar pe de altă parte, postmodernismul românesc iese din mantaua generației 80 din care fac parte și cei doi poeți aflați în sală. Și conform teoriei lui Roland Barthes, orice scriitor care produce prin operă o mitologie, una firește estetică, are șansa de a da o bună imagine pe lume și a rămâne în mitul creației. Orice teorie (ne sugerează DCE) dacă nu e și susținută de o confesiune trainică, nu are greutatea de a rămâne și veridică.

                                                 (va urma)   


4 comentarii:

  1. În concluzie, lume bună şi discuţii foarte interesante, domnule Cicu, la Piatra Neamţ... V-am urmărit postarile la temă.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu încerc să zăbovesc ori să analizez ecuaţii în care cunoscutele mele, de pe ogorul literaturii, reprezintă doar arăturile ce au semănat trăinicii, care la bătrâneţe dau o recoltă îndestulătoare din care se mai poate şi dărui. Încerc doar să mă bucur că-n una din ilustrate îl văd şi pe constănţeanul pe care Buzăul şi buzoienii îl cred de-al lor şi nu greşesc.

    RăspundețiȘtergere
  3. Daniela: pe blogul tău aștept acele poeme despre copilăriile fiecăruia dintre noi. Murmurăm în gând fiecare vers, care ne dă imaginea copilăriei. Mă trezesc uneori pe strada poetului buzoian Nicolae Pogonaru, la Mărăcineni... Ne fac bine aceste amintiri! Aș scrie și eu așa ceva, dar, părinții mei nu mă mai pot urmări și asculta... și nici eu nu știu dacă de acolo din ceruri, mă mai urmăresc!

    RăspundețiȘtergere
  4. Domnule Negoiță: atmosfera cu care călugării m-au înconjurat la Ciolanu (am făcut acolo o revizie la un transformator, care le crease o pană de curent), a fost una despre care am povestit mereu altceva, decât aș fi vrut eu să spun. Poate n-am sțiut eu (ori cum ar fi spus A. Ganea), nu am fost "numit", dar tare îmi doresc o lămurire despre ceea ce vă scriam pe blog.

    RăspundețiȘtergere