2. DCE raspunzând la întrebarea: de ce nu mă consider un critic tânăr.
3. LIS intră în polemică, pentru a clarifica poziția câștigată de critic la momentul actual.
4. Cei din sală, fiecare cu tabloul imaginației sale.
3. Dacă aş fi francez aş fi genial!
Motto:
„Suntem resturile acestei
lumi, dar din aceste resturi vom face o ciorbă pe cinste.”
(Scaunele
de Eugen Ionesco)
De
câte ori ascult pe cineva vorbind, încerc să-mi imaginez un tablou alcătuit din
cuvintele prinse din zbor, ca atunci când vreau să reproduc o parte a
discursului acestuia să reinventez tabloul închipuit. Într-un anumit fel, cam
ce ne transmitea A. Einstein, când spunea că „imaginaţia este mai importantă
decât erudiţia”. Adrian G. Romilă ni-l prezintă pe Daniel Cristea Enache
într-un mod cât se poate de original, numindu-l „un critic de establishement”
(cunoscusem doar definiţia establishementului politic), punctând că „în câteva
tuşe el are această poziţie în critică” şi trece în revistă etapele prin care
şi-a autoconstruit profilul pe la reviste foarte importante ori emisiuni
culturale televizate. Îl aveam în minte cu privirea ca „un surâs în plină vară”
din imaginea acelui tablou de la TVR Cultural (pe vremea când mai funcţiona) luându-i interviu
poetului Ion Mureşan, apoi cu Liviu Ioan Stoiciu şi Eugen Simion. Imaginile
tabloului ne conduc spre debutul criticului şi cărţile sale. Apoi imaginea
criticului (în sens clasic literar: critic al momentului), se transformă în
„omul deschis, cald, atent să nu confunde prietenia cu textul literar al
scriitorului comentat, un apologet al moderaţiei”. DCE (invitat de moderator
spre a ne împărtăşi gândurile sale), consideră ca pe un mare privilegiu, să fie
alături de LIS şi AAG, doi poeţi care îţi întăresc convingerea că românul se
naşte poet şi devine moralist în publicistică. Titulatura de tânăr critic
literar i se pare însă perimată, având în vedere vârsta sa. Comparatismul mai
complex nu-l convinge pe LIS care şi ripostează precizând că ultima generaţie
din critica tânără e ruptă de literatura română şi deosebirea e că DCE e acel
critic care ţine seama de evoluţia literaturii române. Invitat la acest dialog
DCE spune că literatură fără critică literară se mai poate, dar critică fără
literatură, niciodată! Dacă e firesc, ca scriitorul să citească în presă un
comentariu critic la scriitura sa, păi atunci când criticul citeşte în presă
despre el, câte ceva… ori unele comentarii binevenite din partea scriitorilor,
e ca o baie răcoritoare binefăcătoare. De ce dialogul se prefigurează în jurul
ideilor critice lansate de Mircea Martin? Pentru că în spaţiul de „respiraţie
lumească” a scriitorului român, critici ca Mircea Martin reprezintă un „vârf de
pornire” mai departe. Iar dacă până azi, terenul (mono)ideologic al literaturii
a tras critica pe baricade non-ofensive, nu trebuie uitat cum criza anilor 60 a fost trecută doar prin curajul unor scriitori şi
poeţi care au devenit „statui de bronz” şi repere în proză şi poezie: A.
Păunescu, M.Sorescu, Ana Blandiana, D. Tudoran, N. Breban, A. Buzura, DR
Popescu… ş.a. Pe critic îl dezamăgesc tipologizările, dar nu de puţine ori ele
îl amăgesc ca o Fata Morgana şi intră în lupta donquijotească a scriitorului
căci astfel de lupte dure dintre protocronismul şi antagonismul literar îi spun
lui, criticului, că a venit vremea lansării şi ieşirii la rampă a unor
scriitori care s-au împlinit fizic şi moral în noua normalitate. „Unul dintre
aceştia este LIS” – precizează DCE. Aici, înţelegem şi noi (cei din sală) că
prezenţa dialogului dă diversitate punctelor de vedere, e o tară a democraţiei
care dă personalitate acestor opinii diferite dar, există şi riscul unui anumit
autor autist dacă nu este receptiv la
tot ce se scrie şi se spune despre el, şi nu se apleacă şi asupra noilor curente
tinere, tineri călăuziţi după modele noi… la discuţiile lor. Întoarcerea la
mituri, la ceea ce reiterează mitul lui Ulisse, la faptul că Eugen Ionesco a suferit
ca nici un alt azilant, drama exilului, că i se citea printre rândurile scrise, tipologia călătorului hăituit, îmi vin în minte atunci când DCE rosteşte la un
moment dat: „dacă aş fi francez, aş fi genial!” poate doar acela care înţelege
taina rostirii lui Ionesco, deţine şi cheia. M-am uitat atent la imaginea
criticului aflat pe scena de la GT Kirileanu ca la unul desprins din personajele ce
populează piesele lui Ionesco, singurul care ar ţine scara aia şubredă din
finalul piesei şi pe care mizeria încearcă să-şi urce cerşetorii vieţii până
aproape de barba lui Dumnezeu; în acest fel cred că din punctul de vedere al
criticii, autorul e sfătuit să revină pe text şi să-i dea o încărcătură
emoţională dacă doreşte să-şi prezinte scriitura în inima cititorului. Dacă
Lovinescu era peste linia sincronismului, la o adaptare a formelor fără fond
(de importare a direcțiilor în critică), atunci, vine firesc înterebarea: unde
se situează criticul DCE? Argumentele cu care își susține teoria, ni-l
imaginează undeva pe la mijloc. Cu alte cuvinte – înțelegem noi – trebuie să
admitem superioritatea occidentului, pe de altă parte, din această întârziere a
culturii istorice a României, a rezultat niște “colaje”
imposibil de așezat pe astfel de modele occidentale. Elementele tradiționaliste
își pun amprenta pe exprimarea stării actuale a literaturii prin: L. Dimov; N.
Stănescu; E. Brumaru - pe de o parte (dintre cei care se situează în sfera
occidentului) iar pe de altă parte, postmodernismul românesc iese din mantaua
generației 80 din care fac parte și cei doi poeți aflați în sală. Și conform
teoriei lui Roland Barthes, orice scriitor care produce prin operă o mitologie,
una firește estetică, are șansa de a da o bună imagine pe lume și a rămâne în
mitul creației. Orice teorie (ne sugerează DCE) dacă nu e și susținută de o
confesiune trainică, nu are greutatea de a rămâne și veridică.
(va urma)
În concluzie, lume bună şi discuţii foarte interesante, domnule Cicu, la Piatra Neamţ... V-am urmărit postarile la temă.
RăspundețiȘtergereNu încerc să zăbovesc ori să analizez ecuaţii în care cunoscutele mele, de pe ogorul literaturii, reprezintă doar arăturile ce au semănat trăinicii, care la bătrâneţe dau o recoltă îndestulătoare din care se mai poate şi dărui. Încerc doar să mă bucur că-n una din ilustrate îl văd şi pe constănţeanul pe care Buzăul şi buzoienii îl cred de-al lor şi nu greşesc.
RăspundețiȘtergereDaniela: pe blogul tău aștept acele poeme despre copilăriile fiecăruia dintre noi. Murmurăm în gând fiecare vers, care ne dă imaginea copilăriei. Mă trezesc uneori pe strada poetului buzoian Nicolae Pogonaru, la Mărăcineni... Ne fac bine aceste amintiri! Aș scrie și eu așa ceva, dar, părinții mei nu mă mai pot urmări și asculta... și nici eu nu știu dacă de acolo din ceruri, mă mai urmăresc!
RăspundețiȘtergereDomnule Negoiță: atmosfera cu care călugării m-au înconjurat la Ciolanu (am făcut acolo o revizie la un transformator, care le crease o pană de curent), a fost una despre care am povestit mereu altceva, decât aș fi vrut eu să spun. Poate n-am sțiut eu (ori cum ar fi spus A. Ganea), nu am fost "numit", dar tare îmi doresc o lămurire despre ceea ce vă scriam pe blog.
RăspundețiȘtergere