258. Cronica acestui anotimp. (Balaurul mărilor)

Balaurul mărilor

(poveste marinărească şi oleacă de tâlc)

(I)

   Nici acum, chiar dacă m-aţi pica domniile voastre cu ceară, n-aş putea să jur cu mâna pe inimă, că întâmplarea de faţă chiar nu s-a petrecut sub ochii mei şi ai bunicului. Pe vremea la care s-au petrecut toate aceste fapte, bunicul era paznic la far în mica noastră urbe de la ţărmul mării. De fapt, un loc neînsemnat, dar datorită Cherhanalei, navele pescăreşti acostau la ţărm, destul de des. Angajat pivnicer la Cherhana cu jumătate de normă, ziua, bunicul făcea cealaltă jumătate, urcând dealurile stâncoase, de cum începea să se însereze şi, odată ajuns sus în turnul farului, aprindea felinarele, iar dacă se întâmpla să fie şi furtună pe mare, musai trebuia să vegheze cu alte lumini de semnalizare şi făclii pregătite pentru a le aprinde, şi atrage atenţia cu ajutorul lor căpitanilor de vas, să nu se apropie prea mult de ţărmul stâncos. Din acoperământul nostru, situat într-o mansardă a Cherhanalei, auzeam cam tot ce se întâmpla în birtul de jos, birt patronat de afurisitul de căpitan Barbă Roşie, un fost comandant de remorcher; un tip semi-şchiop, care atunci când te fixa, băga groaza în tine. Dar mai cu seamă, mă izbea nepotrivirea dintre tăcerea lui îndelungată, privirea lui veşnic bănuitoare şi vocea lui de sperietoare; când, rămas de unul singur în birt, îl chema pe bunicul să-l cinstească cu o litră de rom, după câteva pahare, numai ce-l auzeam: „Bea, căci căpitanu-i mort/Io-ho-ho!/Şi ne duce dracu-n port/Io-ho-ho!” Era, după câte auzisem ici şi acolo, un vechi cântec pirateresc cules de prin romanele de aventuri, tare la modă pe vremea aceea. Când şi când îl auzeam îndemnându-l pe bunicul:

- Bea, moşule, că dracu, veghează la singurătăţile noastre. Şi, ca atare, în seara asta vreau să petrec.

Stăteam, cum vă uitaţi la mine şi mă uit şi eu la dumneavoastră, în seara aceea de pomină; cu bunicul la taclale, când, aruncându-şi o privire spre cer, bunicul rămase ţintuit locului:

- Măi, drăcia naibii!? Robi (aşa mă striga), ia te uită, ia te uită, Robi!...

- Ce-i? l-am întrebat pe bunicul, ridicând asemenea lui, capul în sus, spre fereastră.

- Cum ce-i? Ai auzit şi tu urletul acela îndepărtat? Apoi ca pentru sine: Iartă-ne, măicuţă! Şi se închină de câteva ori, făcându-şi cruci după cruci, în cruciş şi curmeziş, căci bunicul credea în Preasfânta Fecioară Maria, născătoarea de Dumnezeu. Să fiu al naibii Robi, dacă ăsta n-a fost balaurul mărilor…

- Cum adică balaurul, bunicule? am dus eu mâna la gură, scuipând scârboşenia de cuvânt, în palmă. Păi, ce! Există şi un balaur al mărilor? Asta n-o mai cred!

- Cum să nu crezi, Robi? Uită-te şi tu, nu mai e lună pe cer. Păi, să crezi!

Am dat fuga la fereastră, fiindcă mai adineauri o zărisem prin geam. M-am întors de acolo speriat:

- Că bine zici, nu-i lună, bunicule! Păi, ce balaur poate să înghită ditamai luna?

- Acesta al mărilor, o înghite. Sigur, o înghite! Vezi bine… Apoi , după câteva clipe: Aoleu, aoleu, Robi! Dă fuga jos şi adu-mi felinarele. Trebuie să ajung, cât mai degrabă, la far… Auzisem deja, când am luat-o din loc. La scurt timp, m-am auzit din nou strigat:

- Adu-mi te rog şi luneta de aramă… Mai repede, mai repede, Robi!

Călcam câte două trepte deodată. Pesemne am făcut un zgomot asurzitor, fiindcă, ultimele două trepte nu le-am mai nimerit şi m-am trezit aruncat ca un balot cu peşte congelat până la picioarele patronului Barbă roşie, aflat cu litra de rom la o măsuţă, singur în tot birtul, ca niciodată, pe semiîntuneric. Ceea ce m-a mirat foarte.

- Ho, băieţaş! Ce, dau tătarii? Ia vino mai aproape, băieţaş! Mă ridică cu o mână ca de fier, încleştată pe braţul meu, mă apropie până aproape de barba lui roşie şi-mi făcu cu ochiul. Tare mai avea chef să trăncănească verzi şi uscate, fără îndoială, o companie în plus, nu i-ar fi displăcut, dar eu, mi-am zis, nu trebuia să-i fac jocul. Aşa că, m-am ridicat în două picioare, m-am scuturat demn de colbul de pe podele şi am zis cât se poate de tare, să mă audă şi bunicul, de sus:

- Domnule, domnule… Bunicul zice că s-a ivit balaurul pe mare. Şi, nici lună nu-i. Mai adineauri, era… O fi înghiţit-o balaurul, domnule!…

O bună bucată de vreme m-a privit ca pe o arătare tare nostimă. După care, realizând cele spuse de mine, a făcut ochii mari ca şi când ar fi înghiţit un calup de săpun. Într-un târziu, şi-a desprins mâna de fier de pe umărul meu şi a dat să vorbească, aşa că, izbutii să-i prind din zbor, un cuvânt, două, cu preponderenţă, înjurături marinăreşti:

- Pe mine… puştiule, nu mă vârî tu pe gaura cheii… ca pe un şoarece fricos, auzi tu?

Şi începu din nou cu ocările. Când se mai linişti, se oţărî la mine:

- Şi, zi? Nu-i lună!?

- Păi…

- Tare ciudat mai eşti, băieţaş! Şi, zici că mai adineauri era? Păi, eşti bun de atârnat în ştreang.

- Vă jur, domnule! Era… martor e bunicul. El, m-a trimis după felinare şi, luneta de aramă. Trebuie să ajungă de îndată la far. Toate corăbiile sunt în pericol, domnule! Nu vă faceţi că nu înţelegeţi!

Se pare că am ţipat destul de tare, că patronul birtului rămase pironit cu ochii pe boneta mea, ca un om cu mintea rătăcită.

- Rom! porunci el, ţintind cu degetul arătător înspre tejghea.

                                                        (va urma)