(V)
Moto:
„Când am trăit eu pe vaporul de pescuit,
am văzut solzii luminoşi ai peştelui hering;
vântul îi strângea pe lângă catarge şi lucruri,
cum se-adună vara, troienită, sămânţa de ulm –
de-aş fi ieşit la semănat cu poala plină de solzi.
Era pe vremea când se scuturau cămăşile de nuntă
ale seminţiei apelor,
când s-a găsit inelul de iarbă al poetului Walt Whitman
în pipota de aur a peştelui hering…”
(Ion Gheorghe: S-a găsit inelul de iarbă al poetului)
Îl citam, mai deunăzi, pe Eugen Simion care ne spunea că, în aplecarea ce o facem asupra unei cărţi oarecare „critica e datoare să pună întrebări, când nu poate oferi soluţii”. Iată, acum, a venit şi timpul întrebărilor. Avea dreptate Nicolae Manolescu, când spunea: „După părerea majorităţii comentatorilor, realismul-socialist încetează în poezia lui Ion Gheorghe odată cu a cincea lui carte, Nopţi cu lună pe oceanul atlantic (1966)? Şi, Nicolae Manolescu chiar îşi întăreşte afirmaţia, când spune: „Vine iarba (1968) şi apoi Megalitice (1972) aduc, într-o viziune impregnantă de discursivitatea realist-socialistă, temeinic asumată”. Dar ca să întăreşti o astfel de afirmaţie, doar pe baza unui logic şi firesc vers, precum „ceea ce e bun se-adaugă la numele partidului Comunist”, mi se pare exagerat. Bunăoară, şi poetului rus Serghei Esenin, critica îi aruncase în spate povara unei astfel de afirmaţii care s-a dovedit încă de la începuturi, răutăcioasă şi nefondată. Când drege busuiocul Nicolae Manolescu? Când spune că, în cazul lui Ion Gheorghe „noutatea vine în Cavalerul trac (1969), Avatara (1972), Noimele (1976)” sau când ortodoxismului din imnele unor poeţi contemporani cu I.G., acesta le răspunde cu „tracismul pârvian”? Să fi însemnat această cotitură în poezia lui Ion Gheorghe o salvare de la sintagma de poet realist-socialist? După Alex Ştefănescu răspunsul ar fi: nicidecum! „Mormane de cuvinte”, notează Alex Ştefănescu în Istoria literaturii române contemporane, împinse cu „buldozerul” ca dărâmăturile după cutremur, pare a reprezenta noua sa manieră în poezie. Va reuşi cineva să ridice pânza ceţoasă de pe scena acestor prezumţii? La întrebarea „dacă va reuşi cineva să ridice cortina dintre realitate şi himeră, dintre obiectiv şi subiectiv”, pe care Gheorghe Postelnicu şi-o pune în monografia eseu „Opera lui Ion Gheorghe” – nu vă pot, încă, răspunde. „Adevărul se spune fără ocolişuri” – îmi spunea Ion Gheorghe la Sărăţeanca. Şi atunci l-am întrebat brusc: ,,– Domnule Ion Gheorghe, cum comentaţi că, pe vremea studenţiei mele, eraţi privit de studenţi ca un poet realist-socialist, cam în linia socialismului francez, nu ca un poet comunist «cu frunţile de gânduri prea timpuriu crestate», cum zicea Labiş? Acelaşi Labiş, care, s-a văzut mai târziu, era doar poetul care-şi tratează temele… şi din bulgărele gândirii timpului aţi cioplit amândoi poezia? Unde vă situaţi, mai exact?” Ne aflam sub nucul din ograda casei sale părinteşti, era vară şi noi ne aflam strânşi roată, în jurul poetului, la o masă rotundă improvizată din lemnul unui tambur „sub orga de vânt cu cinci fluiere în care sufla zeul turmelor – Pan”, agăţată de creanga nucului şi, despre care se rosteşte şi în acest vers. Poetul şi-a descoperit fruntea, ridicându-şi şapca „de tranziţie” de pe cap şi mi-a aruncat o privire scrutătoare. Aşa cum ai defrişa un gând ascuns, cu sabia adevărului. Cei de faţă: Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Postelnicu, Nistor Tănăsescu şi Stelian Grigore (cei de faţă cu care venisem în vizită) au rămas cu privirile în aer, încremeniţi. Nu se aşteptau la asemenea nerozie din partea mea. Poetul mă privea ca şi cum cineva ar fi vrut să strivească între filele unei cărţi, o gânganie. Nu m-am lăsat intimidat. L-am privit stăruitor, drept în ochi. Tot poetul Ion Gheorghe a rupt apoi tăcerea, destinzând atmosfera cu următoarea frază… (şi tocmai de aceea, o ţin minte): „Şi spui că erai student, pe atunci? Se vede că eraţi nişte tineri care aţi intuit corect. Pe nedrept, acum sunt cel mai hulit bărbat. Şi să reţii: eu încă păstrez carnetul roşu, depunând mărturia căderii patriei mele. Ţărănimea pe care am cântat-o eu, a reprezentat ogorul îngrijit cu palmele lor şi, din care, am ieşit eu. La căpătâiul ţăranului gigant mi-am înfipt inima, ca pe-o cruce. Asta e povara mea. Să nu-mi inventeze ei, altele!”. Aveau să mă urmărească – mult după aceea – vorbele poetului, care nu se dezicea de ceea ce Ion Lazu numea „consecvenţa unui I.G. în credinţele lui politice”. Poetul Ion Gheorghe se afla în formă. Ca atunci când scria în „Concluziile senectuţii” aceste versuri: „beau ziua de azi, vremea de ieri şi încă mult viitor./Mai dăruit de zei decât însuşi grecul Heraclit/Primesc adăparea la timpul încă nepornit,/Limpezire de gând, vedere, iluminare,/Mă copleşesc şi-mi inspiră discursuri catilinare” (Toast pe Ciuhoiu). Iar la plecare (deja câştigasem din partea poetului apelativul de „turcule”), mi-a zis tot aşa de-a dreptul, cu ochii lui pătrunzători ca de vultur: „Mă turcule! Tu ăsta, care treci drept înţelept, nu mai azvârli tot feluri de resturi în Thallasa… Uită-te la Gheorghe Postelnicu
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu