266. Cronica acestui anotimp... (Basmul aşa începe şi tot aşa se sfârşeşte)

                                Basmul aşa începe şi tot aşa se sfârşeşte...

                                     (sau cum e să fii între vis şi poveste)

   Crezând că a venit timpul să dea lovitura decisivă, Chera Duduca, blonda de la Palat, se prefăcu a cade într-o adâncă întristare, de-l impresionă până şi pe autorul ciocoilor, Nicolae Filimon, în cartea sa, de-i atribui greacăi ambiţiunea în care pusese patimă, şi multă... multă prefăcătorie, că-şi adusese amantul într-o stare demnă de lăcrămăţiunile eroinei din „Italiana în Algir”.  În loc să o vedem îmbrăcată în cel mai frumos „şal boza-fer mai cu florii pân colţuri, gear de India, sangulie, brâuri caragialar cusute, cutnii, olagea, citorii şi gazii de Brussa” – cum îi stătea, cândva, bine pe cal, ne-o făcu dumneaei! Haine (gioarse de Roman) de zici că acuma-i văduvioară, poartă Chera Duduca prin cele mahalale moldoveneşti, cu oameni simpli, de tot felul, care o primi facând închinăciuni păn la pământ. Don Todeo!? Don Todeo!? Credeai că dacă am trecut la dumneaei, Chera Duduca, am uitat cu totul de dumneata, carele făceai curte de mai mult timp, dar te dădeai fratele ei înaintea lui Mustafa, deiul Algirului? Povestea ne spune că frumoasa damă îi va amăgi pe amândoi, plecând (după alegeri, fireşte) cu vechiul ei amic. Dar acum, între noi doi! Ascultă mă frate! Omul dacă apucă să cază la o patimă oarecare, poate să-l sfătuiască toată lumea, consilier de curte şi consilier de dincolo de gardul de la curte... el, nu-i va asculta, ci va merge înainte, cum îi stă bine celui „numit” după ce a fost ales, că va merge până în pânzele albe, ori până va da în prăpastie. Măi!? mi-am spus. Să ştii că ăsta scrie o carte şi nu ştie tot poporul. Până acum (că, învârtită că, sucită) o tot dădea pe la Palat cu „Levantul” altuia. Dar, să ştii (mi-am zis), că ăsta ne-o coace. Prea îi ieşiseră pe gură, de la o vreme toate alea, de nici anteriul de noapte al conului Creangă Hirotonisitul, nu se atinse. Să vă spun, să nu vă spun? Iaca, vă voiu spune cum am aflat noi de toate acestea. Într-o seară, stam, fireşte, de vorbă, soţ şi soţie, de! De unele, de altele, că multe sunt trebuincioase pe la casa omului. Deodată numai ce auzirăm bătăi aprige, în uşă. După ce mă scărpinai în cap de mai multe ori, mă dusei să deschid uşa; dar, cum văzui pe omul fără şuviţă, chiar aproape închis de-un ochi, în starea euforică în care se afla, închisei uşa cu repeziciune.

- Dar, ce-i mă, omule? întrebă soaţa, uimită de precipitarea mea.

- Ce să am, na! Ce să am? A venit dracul să ne ia.

- Ai visat, niscai ceva urât, omule! Du-te odată! Nu vezi cum stăruie acela la uşă! îmi tăie orice refugiu draga mea soaţă.

Hei, dacă ar fi ştiut ea? M-am codit, m-am tot codit, dar, n-am avut încotro:

- Cine eşti, omule!? Răspunde?

- Sunt preşedintele tău, nu mă recunoşti? Deschide odată!

Am deschis din nou uşa. Crezusem că, prima dată, chiar mi s-a părut. Dar, nu mi se păruse. „Hei, drăcia dracului! Asta chiar că-i de poveste...” mi-am zis. Şi, i-am trântit din nou uşa în nas arătării picate, tam- nesam, la uşa mea, de chiar părea personajul ăla desprins din povestea aia cu Harap Alb a maestrului amintit o ţâră mai înainte.

- Nu deschid! Nu deschid şi pace! m-am oţărât la soaţa mea. Şi, chiar am bătut din picior, ca să arăt, de fapt, cine-i cocoşul în casă.

- Ei, asta-i bună, acum? Nu vrei tu, iaca, mă duc eu să-i deschid ăluia....

Şi, nici una nici două, deşi am făcut ochii cât cepele, soaţa se înfăţişă dinaintea uşii:

- Şi, cine zici că eşti dumneata?

- Preşedintele... se auzi de dincolo.

- Aaa!? Don preşedinte de scară? Dumneata erai? Păi, ce nu spui bre, odată! Preşedintele de bloc?

- Care scară, care bloc? se auzi vocea mirată a celui din spatele uşii.

- Că, doar n-oi fi fiind preşedintele dracilor... Na! Mă luai după soţ. Păi, atunci, cine eşti, omule? Şi, nici una nici două, îi şi deschise uşa. Se pomeni cu personajul tocmai ce-l descrisei mai înainte.

- Ptiu, drace! Are dreptate soţul. Nu eşti de pe aici. Păi, bine, omule, ştii dumneata unde nimerişi?

- Ba bine că nu! veni răspunsul celui scandalizat pe pragul uşii. Dumnealui, soţul dumitale, nu e scriitor?

- E...!

- Şi, n-a scris pe blogul dumisale, câteva poveşti despre mine?

- A scris...

- Păi, vedeţi? Am nimerit bine...

- Şi, ce doriţi de la dânsul? Că, a fugit în camera lui, speriat ca de dracul...

- Uite ce-i, cucoană! Taman scriu la o carte...”Suspendatul” se chiamă. Pe ici pe colo, e cam gata. Dacă şi domnul soţ al dumitale, ar binevoi să prefaţeze cartea, eu cred că va fi un bestseler... după câte s-a scris despre mine. Se poate să stau, niţel, de vorbă cu dumnealui?

- Bre! Dar asta seamănă a basmul ăla cu „Mătuşa cea rea şi firul de ceapă” la care scria mai deunăzi. Ia, aşteaptă dumneata, olecuţă! Mă duc să-l întreb...

Acuma, eu, scriitoraşul cel viteaz, trebuie să vă mai spun ceva. Orăşelul nostru stătea sub epitropia verii. Era o arşiţă câinească în tot oraşul şi chiar, dincolo de el. Auzeam cum liorpăia un câine dintr-o troacă, undeva în curtea din faţa blocului şi realizam că nici un vânticel nu sufla prin perdele. Aţipisem între perne, mi se năzărise câte ceva în vis, dar, nu realizai mai nimic, până nu o simţii, alături, pe draga mea soaţă care mă tot zgâlţâia de umeri:

- Sună telefonul... Tu  nu auzi? Răspunde odată! Poate te caută ai tăi, de acasă...

- Cine? Cine!... Chera Duduca? am sărit ca ars.

- Ce draci împeliţaţi tot visezi, mă omule! Spuneam că te sună... Chera Duduca... Bălăuca... Matracuca... dar, răspunde odată! Şi, a ieşit din camera în care tocmai visasem, de nici nu mai ţin minte ce, la fel de năprasnic de cum intrase.

Cât despre Chera Duduca, autorul ei spune, că voind să facă pe cocheta şi-n casa noului ei bărbat fu descoperită de dânsul şi trimisă înaintea cadiului, care ordonă să o coasă într-un sac şi apoi s-o arunce în apele Dîmboviţei. Dar, să nu mă întrebaţi dacă preşedintele şi-a scris până la urmă cartea. Pesemne că o va termina până la 9 decembrie a.c., ori se va întoarce la „Levantul”.