253. Cronica acestui anotimp (Lupul, capra şi cei trei iezi cucuiaţi. V)

Lupul, capra şi cei trei iezi cucuiaţi

   (poveste suprarealistă, auzită de la un unchiaş pe un pat de spital)

V.

Măi!? Şi ce mai alerga lupul pe căi ocolite, înaintea iezişorilor, de ziceai c-a luat foc pădurea! Dacă l-ar fi văzut iezişorii, le-ar fi săltat inima. Inima, le-a săltat, doar, când, pitiţi după nişte tufe, i-au auzit tropăitul lui moş Martin. Se grăbea moşul spre locul cu sălcii pletoase de pe malul iazului. Dar nici nu se aşeză bine pe mal, cu picioarele pe jumătate în apă, că două braţe şi mai multe gheare, se şi înfipse - ieşite, precum ştima iazului, de la fundul apei - , drept în ciolanele ursului.:

- A! Ghidi, ghidi!... Până aici v-a fost! Ia veniţi încoace la nănaşul să vă pape copănaşul!

Cu trestia în gură, dat la fundul iazului, cumătrul lup atâta aşteptase. Să le pice iezişorii plocon. Dar, se vede, că unde-i minte nu-i şi noroc. Când dădu, însă, cu ochii de nenea Martin, ştiu bietul de el, că popa îi va cânta aleluia.

- Ia te uită!? Arătarea dracului! mormăi supărat moş Martin. Îşi înfipse o labă în claia de floace a cumătrului lup, de-l ridică cu carcasă cu tot deasupra apei. Ghidi, ghidi, zici!? Pofteşti la copanele mele, cumetre? Apo, ţi-oi da să te saturi...

Şi, nici una nici două, despică salcia de pe mal şi-i vârî cumătrului lup coada în despicătură. Şi, poc! Când dădu drumul crăcii, aceasta se lipi de trunchiul ei, prinzând ca într-o menghină coada stufoasă a cumătrului lup.

- Ei, ei!? Găina când s-o oua, o aude o mahala, însă, pe matale ba, cumetre! Aici îţi vor putrezi oasele... Copănaşe ai poftit, da nănaşul ţi-ai găsit!...

- Văleu, unchiule dragă, coada mea, că rău mă doare!. Uite, dă-mi drumul, rogu-te, şi n-oi mai face. M-oi mulţumi doar cu ierburi şi cu poame de azi înainte. Văleu!!!...

- Lasă, dihanie răutăcioasă şi spurcată, că te băteai pe burtă de atâta râs, când îţi povestea cumătra vulpe cum mă lăsase ea fără coadă. Rămâi cu bine, că bine se chiamă tot ce-ţi plătii acuma! Cât despre văicărelile tale, ia aminte o vorbă: şi broasca se vaietă când o calci. Pofteai la copănaşe, cumetre? Mai roade şi coajă uscată, cumetre! Şi, dus a fost moş Martin, lăsând în urmă vaietele lupului. Şi, n-ar fi fost numai atât, dacă, din desiş n-ar fi apărut şi iezişorii care să întindă şi mai tare batjocura, ca pojarul. Veneau pe rând, pe dinaintea cumătrului lup, spunând fel şi fel de măscări. Dar cel mai mult îi seca inimioara nănaşului lor, când îi spuneau: „Tu eşti lupul?... Atunci, sugi p...”

... Aici, poate ar mai fi continuat povestea unchiaşului nostru, noroc cu doamnele asistente, drăguţe, care au venit la vizită. Că, cine ştie ce ne era dat urechilor să mai auzim. Acele seringilor ne-au luat gândul de la poveste. Cui să-i mai fie aminte la o astfel de minciună gogonată? Vorba lui Creangă: „Şi unde n-am mai încălecat pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună”. Peste noapte, când m-am trezit din durere, am început şi eu (de!) prins în mrejele poveştii (da o fi fost poveste?), să mă-ntreb: „Aşa-i trebuia lupului, adică străinilor care vor să ne halească pe toţi – adică poporul -, nu? Fiindcă, în povestea asta, cumătra capră (adică statul) nu face nimic pentru a-şi apăra copilaşii. Măi, măi!? Da’ nenea Martin? Pe cine să fi reprezentat în poveste, nenea Martin?” despre el, nu ne spusese nimic unchiaşul nostru. Şi, nu m-a răbdat sufletul, şi cum l-am văzut foindu-se prin pat, l-am întrebat:

- Unchiule!? Nu ne-ai spus cine era moş Martin, bre!

Acuma, ce am aflat de la uncheş, am să vă spun şi domniilor voastre, chiar dacă, prea multe, vezi Doamne, tot n-am aflat. Cică, odată, şi-a adus aminte unchiaşul de această omisiune, şi a dat fuga la bostănărie, la bunicul. Da, bunicul, dormea dus, sforăia cu muştele bâzâindu-i pe la nas. Iar, când s-a trezit din zgâlţâială, hop şi nepotul cu întrebarea asta.

- ...Şi, ce a răspuns?

- Păi, după ce a făcut ochii mari, şi a pufăit dintr-o nară, o muscă ce tocmai se încurcase în stuful de păr, atâta mi-a zis: „Ia vezi de alungă ciorile şi graurii ceia, nu vezi ce gălăgie fac? Iar ţie, îţi arde de poveşti! Păi, da cum? Na ispravă! Să te mai bizui pe nepoţi!? Nu te cuprinde jalea?”    

                                                       (finalul poveştii)