VI
Moto:
„Cartea, Criminologia dialectică este scrisă cu tensiune
Dar autorul ei, savant
de oarece renume,
Fost-a coleg de celulă
cu unchiul Gheorghe Constantin,
Ţăranul care tocit-a cămaşă
verde
Până i s-au rupt
ciucurii şi i-au căzut trei nasturi,
Când o dădea la spălat,
Mama Mare i-o azvârlea peste gard:
Duceţi-vă cu zdrenţele
voastre verzi, c-o să vă rupeţi gâtul!
Întotdeauna Marile Mame
au vorbit în oracole pe care fiii
nu le-au luat în seamă”
(Ion Gheorghe, din vol. „Concluziile senectuţii”)
La o nouă lectură a cărţilor de poezie ale
poetului Ion Gheorghe, criticul literar Alex Ştefănescu crede că, odată cu
apariţia volumului „Megalitice”, 1972 – putem vorbi – despre „momentul maxim al
afirmării sale”. Dar, cum întotdeauna criticul scoate de pe ţeava armei sale
cartuşul „dar”, se cuvine să redăm şi fraza prin care Alex Ştefănescu începe să
se îndoiască în percepţia sa: „Acest drum triumfal de poet se împotmoleşte în
curând, ca într-o mlaştină, în tendenţioasa şi confuza doctrină a
„protocronismului”... şi Ion Gheorghe începe să fie considerat un personaj
bizar”. Dacă n-am fi atenţi la opera poetului, s-ar părea că Alex Ştefănescu ar
pune „ordine” în casa gândurilor noastre. Ar trebui să pornim de la
învăţăturile lui Cioran, atunci când vrem a ne face ordine în casa gândurilor noastre:
„De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă aşa,
singuri şi nemângâiaţi. (Amurgul
gândurilor, E. Cioran). Dar, noi avem „nefericirea de a fi destul de
nefericiţi”, după cum tot el spunea, aşa că: „Merge marea, merge cerul împovărat
de stele/ Numai corabia şi noi ne-am oprit între ele”. (T. Arghezi). Ne-am
oprit şi nu mai vrem să mergem înainte. Va fi poate prea târziu (cum spunea
Petre Ispirescu în „Omul de piatră”):
„O, Doamne! Da greu somn am mai dormit”. Şi, atunci, la ce bun ne va mai fi
trezirea aceasta? „Cine să măture lumea cu toate templele, învăţăturile ei prea
stricate?” – cum scria poetul Ion
Gheorghe, unul dintre puţinii poeţi adevăraţi ai acestui neam şi despre care atunci
când am scris, alţii mi-au sărit la beregată, ca mielului în pragul Paştelui.
N-au fost cruţaţi nici părintele Anania, nici poetul Ioan Alexandru... Nichita,
Labiş sau Zaharia Stancu, despre care, în copilărie, atât ştiam: descoperisem
nişte zei, şi cărţile pe care ei le trudiseră în acei ani teribili, care îmi
făcuseră mie o altfel de imagine asupra unei lumi, în care fără ei aş fi
bâjbâit la nesfârşit, era şi lumea lor. Nu pot face şi eu greşeala unora, acum,
împins de alţii să arunc şi eu cu zoaie în aceştia. Nu pot s-o fac! Mă trage de
mânecă E. Cioran care-mi spune: „cine are vreo părere sigură despre vreun lucru
oarecare dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna din tainele fiinţei”. Deci!?
Luaţi, aşadar, aminte voi, atoateştiutor ai mersului prin brazda cuvintelor. De
aceea, nu pot să arunc în ochii altora cu jarul din vatră (în care aruncăm
laolaltă: pulberea de stele şi mătrăguna culturnicilor de la ICR) uitând de
puţinele îndemnuri labişiene: că ni se cuvine „pentru dansul de flăcări şi roţi
–/ nimic pentru tine, tot pentru toţi”.
Da, tinere cititor (despre care negreşit, dacă nu noi, generaţiile viitoare vor
auzi că ai fost şi tu un vajnic căutător prin acele biblioteci, prin manuscrisele poetului acesta), îmi cer eu iertare faţă de
tine: „sunt vinovat c-am risipit în vânt/ din ce mi-ai dat, fuioare de lumină”.
Asta, ca după ani şi ani, un alt poet (de tăria lui Labiş ori Nichita) aflat
singur printre cei de-o seamă cu el, să dea a lehamite din mână şi să se
închine la cele patru zări, începând de la Răsărit, încoace: „Doamne, Doamne,
zilele astea câte le ai,/ Le ai, când nu mai poţi nu ştii/ cum să scapi de ele”
(l-am citat pe M. Sorescu – Uitarea).
Aici, se cuvine să dau timpul înapoi şi să refac atmosfera anilor, în care, eu
cel de acum, iar poetul nostru Ion Gheorghe, cel de atunci, entuziasma critica
vremii cu ale sale „Megalitice” (erau doar anii lui 1972), când, abia porneam
în literatură: aveam 18 ani şi venise şi vremea debutului meu. Redactorul şef al
unei reviste de cultură (Mirela Roznoveanu, de la Tomis) îmi spunea: „Vrei să
faci literatură? Dar, l-ai citit pe N. Breban?” Auzind de la mine, că nici nu
ştiam de existenţa acestuia, m-a tras de-o parte, spunându-mi în taină:
„Neapărat să-l citeşti. E un mare scriitor. Citeşte „Animale bolnave” şi după aceea mai dă pe la revistă”. Am să spun Tatăl Nostru de o sută de ori şi Înger, îngeraşul meu, tot de o sută de
ori, până când pescarul din „Bătrânul şi
marea” al lui Hemingwai se va ridica în picioare în barca lui, victorios,
înfăşurând toată funia pe care i-o aruncase peştelui cel mare. Şi, ar fi zis,
abia atunci când îl va fi prins: „O să mă odihnesc data viitoare, când o să
iasă afară”. Pentru că, El (bătrânul) ştia că peştele se afla într-adevăr
acolo, în mâinile lui, iar spinarea peştelui care se ridica deasupra valurilor
nu era un vis. Sigur că nu e un vis ceea ce trăim cu toţii astăzi. Visa Sonia
din „Unchiul Vania” când se ruga în
genunchi tatălui? „Ar trebui să fii îndurător, tată! Eu şi cu unchiul Vania
suntem atât de nefericiţi!”. Tot atât de nefericită, ca şi literatura română de
după Eminescu, de după Cioran.... „O portiţă există: aici,/ unde nu te
mai ajută mintea şi/ femeile/ mai scormonesc prin jar, alegând un/ capăt de
buştean încă/ aprins.... Oare,/ ce vezi nu-i o parodie? Îţi răspunzi/ singur,
în/ felul acesta femeile duc focul cu ele: prin/ portiţa de scăpare, frumos
mirositoare, o/ anomalie/ magnetică, poate. Având fiecare/ nălucirea/ vuietului
de val... Un/ cântec în pustiu”. (din alt poet drag mie: LIS, în Descărcări convulsive cu inducţie negativă).
Citesc – şi n-aş vrea să cred spusele poetului – că totul va fi un cântec în
pustiu. Iar mărturiile care vor mai veni (plus versurile lui Coşbuc, Radu Gyr,
etc...), toate acestea, ca şi altele de un vizionarism kafkian (ieri ca şi
azi), par a se repeta la nesfârşit. Nu sunt deloc fragmente apocaliptice şi
nici ciudăţenii ale vreunui straniu personaj din Kafka, ci doar trimiteri de o
parte şi alta a conştiinţei – care îi trasează realităţii, graniţele unui
tărâm, în care privirea largă a cronicarului e fixată halucinant pe acest
tablou al neliniştii care a pus stăpânire pe sufletele noastre. Iar tot ceea ce
ne traduce criticul, la o nouă lectură din Ion Gheorghe şi nouă, nu sunt
viziunile unuia care trăieşte în vis. Poate, doar inspiraţia, că fluxul
câmpurilor magnetice ale creierului îi dau sentimentul că se identifică singur
(de subliniat) „cu circul şi arderile” chimice interne ale unui popor – uitat
de acel Dumnezeu, care, atâtea îi
promisese, cum şi stă scris, în opera sadoveniană „Baltagul”. Nu suntem singuri, în astfel de afirmaţii (veţi mai
vedea şi la alţii) domnule Alex Ştefănescu, şi este regretabil (o spui chiar
dumneata) că se întâmplă aşa „întrucât (te citez) această poezie, de inspiraţie
ţărănească, dar profund modernă, produce, prin ceea ce are mai valoros, o
emoţie estetică rară şi preţioasă. Lectura ei ne face să ni se năzărească
pentru câte o clipă scene de viaţă din trecutul nostru cel mai îndepărtat”. Şi,
atunci, unde e bizareria poeziei sale? Suntem mioritici, dar alături. „Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina/ Ce în
lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina.../ Toate micile mizerii unui suflet
chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”. (Scrisoarea
I, 1881, M . Eminescu).
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu