Balaurul mărilor
(poveste marinărească şi oleacă de tâlc)
(III)
După plecarea celor doi, o vreme, n-am făcut altceva decât să ascult bâzâitul enervant al unui bondar rătăcit deasupra şemineului de lângă bar şi ţipătul pescăruşilor ce zburau nestingheriţi pe lângă geamuri. Încă îmi mai era proaspătă în ureche, comanda patronului Barbă Roşie, care-mi fusese adresată direct, înainte de a trânti uşa în urma lor: „ – Tu băieţaş, rămâi cu bunicul, aici. Vă încuiaţi şi aruncaţi cheia pe geam. Să nu încercaţi să părăsiţi odaia de sus, că, de acolo de pe vas, am să văd prin lunetă tot”. Vă închipuiţi că n-aveam de ales. Când mi-am mai revenit, am dat doar din umeri şi m-am desprins din braţele bunicului. Tocmai mă îndreptam spre uşa în cauză, când, deodată uşa se deschise, lăsând să intre, sau mai bine zis să năvălească, un tip burduhănos, într-un fel de surtuc verde prelungit cu o manta maronie peticită, ce purta pe deasupra ochilor un mare cozoroc verde, scorojit, ce-i dădea o înfăţişare tare schimonosită. Capul îi odihnea nemişcat pe gâtul scurt, iar omul părea a fi din tagma celor care rătăciseră drumurile în lumea prin care bântuiau, nu numai uşa Cherhanalei din urbea noastră. Era orb, mi-am zis, căci pipăia calea înaintea lui cu un toiag de bambus. Se opri dinaintea mea şi ridică glasul într-un fel de tânguire melodioasă, de ţârcovnic slujind la strană:
- Îndura-se-va cineva de-un orb, rătăcit, oameni buni? Poate să-mi spună şi mie, unde se află acum?
Poate din teamă că are să înainteze spre mine şi să mă dea grămadă, i-am răspuns dintr-o suflare:
- La Cherhanaua lui Barbă Roşie din urbea N., domnule! Da’ cine eşti dumneata?
Orbul pipăi cu toiagul încă doi paşi înainte, în direcţia din care îi răspunsei destul de ferm, de altfel, după care, întinse mâna liberă:
- Eşti bun, te rog, să dai mâna unui biet orb şi să mă călăuzeşti într-un loc unde să-mi mai trag sufletul? Şi, îţi voi istorisi, pe îndelete, povestea mea.
I-am întins mâna, pe care schimonosita făptură o înşfăcă fulgerător, ca într-o menghine. Să mă fi zbătut din gheara lui era ca şi cum s-ar fi zbătut o biată pasăre, în laţul care o înhăţase.
- Acum, băiete, du-mă la căpitanul Ahab şi corabia lui, ori de nu îţi rup mâna. De data asta nu-l mai opriţi voi pe secundul Starbuck, chiar de-ar fi legat cu frânghii şi scufundat sub chila vasului. O, Ahab, Ahab, priveşte-ţi opera! Ţie dat să pieri fără mine? Te-ai înşelat bătrâne!... Apoi, trăgându-mă brusc de braţul strivit în menghinea mâinii sale: Hai, du-mă repede, repede, până n-o să fugă cu corabia. Şi, mă smuci aşa de tare, de am crezut că îmi rupsese mâna.
Bunicul făcu o mişcare firească. Se repezise la unul din scaunele alăturate şi cu el săltat deasupra braţului tocmai se pregătea să-l facă ţăndări în capul burduhănosului.
- Tu, moşule!? Stai locului! tună cel care îşi spunea secundul Starbuck. Dacă nu văd, în schimb aud şi când mişti degetele de la mâini. Ai grijă! Bastonul acesta are vârful ascuţit şi otrăvit. Un singur pas şi vei fi mort pentru totdeauna. Dacă vrei să-ţi mai vezi băiatul, pune scaunul jos şi aşează-te în linişte. Nu-mi trebuie acest băiat, decât să mă ducă la corabie. Să ştie şi steaua căpitanului, că nu i-a fost dat lui a mă înfrânge. O să mă bat cu el până la ultima suflare. Acum, doar între noi doi!
Bunicul încremenise locului. ce-i drept, la un astfel de gest din partea bunicului nici eu nu mă aşteptam. Dar, burduhănosul, ridicase deja bastonul în aer şi ameninţa cu el în direcţia bunicului.
- Haide, băiete! În marş soldăţesc, către corabie, îmi ordonă la ureche.
Cum niciodată nu auzisem un glas mai hain, mai rece şi mai urâcios, m-am conformat trăgând după mine pe acest închipuit orb. Ajunşi pe ponton, observai că parâmele cu care fusese ancorat remorcherul lui Barbă Roşie, fuseseră desprinse de babale şi aruncate pe puntea vasului. Pe punte, nici ţipenie de om. Remorcherul pufni de câteva ori un fum negru pe coş şi se auzi jos, motorul pornind. Câteva clipe doar, şi n-am mai fi apucat remorcherul de copastie. Dintr-un salt ca de felină, orbul meu se şi afla pe puntea acestuia. Şi, în bolboroseala apelor răsucite sub elicea de la pupa, ambarcaţiunea se desprinse de ponton.
Când am ajuns în salonul birtului, pe bunicul îl găsii ţintuit pe scaun. Nu-şi revenise, încă, din uluială. Evenimentele acelei zile îl obosiseră peste măsură. Lumina albăstruie a lumânărilor din încăpere, slăbea din ce în ce, părând de la o vreme, a se stinge de tot. Abia când îl îmbrăţişai căzând în braţele lui, îşi reveni, căci îl auzii, îngrijorat foarte:
- Ce bine, Robi, ce bine, că s-au sfârşit toate pe ziua de azi!...
- Dar, oare, chiar s-au sfârşit bunicule? am întrebat în şoaptă. Iar în gând, mi-am auzit ecoul gândului: „Ăştia din Moby Dick, se plimbă pe aici, ca pe corabia lor”. Dar, parcă asta, era acum grija mea?
Mă înghesuisem cu totul sub flanela bunicului şi dârdâiam ca prins de cele mai rele friguri, iar acesta, ca să mă liniştească, îmi freca palmele într-ale sale şi repeta ca pentru sine:
- Acolo se duce… acolo, care va să zică. Bănuiam eu. Ce zici de asta Robi? Se duce chiar în bârlogul balaurului…
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu