262. Cronica acestui anotimp.(Balaurul mărilor - V)

Balaurul mărilor

(poveste marinărească şi oleacă de tâlc)

 (V)

   Cu părere de rău, dar nici de data asta nu-i pot da cititorului meu o lămurire cu privire la ce s-a întâmplat după sosirea noastră, a mea şi a bunicului, la Cherhana. Tot ce pot să fac, e să-i istorisesc pe mai departe, întâmplările zilei, aşa cum s-au petrecut ele. Odaia în care locuiesc împreună cu bunicul, are pe cei doi pereţi (în afară de cel al ferestrei şi al uşii) rafturi până la tavan, burduşite cu cărţi. Atâta tot, cât îmi aduc eu aminte, e că eram în odaia mea şi a bunicului, pe un fotoliu, ascultând pe gânduri glasurile furtunii şi ale mării, care parcă veneau din rafturile cu cărţi, parcă veneau de afară, ori din fundul pământului, iar cu privirile, urmăream mişcările bunicului, doar-doar va închide şi el ochii sub greutatea zilei ce tocmai trecuse. Când, în sfârşit, bunicul începu să sforăie pe canapeaua din dreptul ferestrei, zâmbii şi eu. Era timpul să mă furişez în afară, ca să pot cerceta de unul singur, nestingherit, grota de sub lespedea mult blamată. Mă aşteptam ca aceasta să opună ceva rezistenţă, dar, spre surprinderea mea, la prima atingere, care n-a fost cine ştie ce sforţare, glisă uşor pe orizontală şi, dintr-o săritură, mă pomenii în tunel. Primul lucru care îmi atrase atenţia, a fost suprafaţa circulară a bolţii, acoperită de un basorelief de un verde smarald, a cărui scriere îmi era total necunoscută. Ceva îmi spunea că ar trebui să semene cu acea scriere pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta, cum citisem într-o scriere a lui Pârvan. Lucrurile au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, după doi-trei km. de mers prin tunel, am dat de un soi de puţ cu diametrul de 4-5 m., în interiorul căruia cobora o scară elicoidală, ale cărei trepte erau săpate direct în pereţii laterali ai puţului, de parcă fuseseră tăiate cu un ferăstrău modern ultraperfecţionat. La început am ezitat să înaintez mai departe, până când o lumină violacee, s-a arătat tot mai intensă şi mi-a călăuzit paşii către interior. Mă aflam într-o mină cu multe galerii, luminate din cale afară, dar ale căror surse, nu le-am putut identifica. Un zgomot ca un vuiet de cascadă, a detunat în spatele meu şi m-am trezit luat de şuvoiul unei ape care m-a târât o vreme ca pe un tobogan asemănător celor din parcul de distracţii pentru cei mici. Şocul puternic al şuvoiului m-a anesteziat pe loc. Precum un ciot de copac uscat, este purtat de vârtejul apei, apoi, aruncat pe uscat, astfel, purtat  şi azvârlit, cât mai departe de torentul de apă, am fost şi eu. Când am fost în stare să deschid ochii, nu numai copacii, nu numai frunzele rotate ale palmierilor, ori chiar turmele de maimuţe, sau pâlcurile de berze de mărimea pelicanilor de pe la noi, şi stolurile de papagali, care se ridicase deasupra pădurii, mi-au fost primele imagini aşternute pe retina ochilor, ci o întreagă aşezare luxuriantă şi de neînchipuit; cu smârcuri şi desişuri înverzite, cum niciodată nu mai văzusem prin părţile noastre. În nopţile petrecute acolo prin pădurea aceea necunoscută, am fost martorul la tot felul de glasuri sinistre, ca de mormânt, a unor maimuţe urlătoare care se vânturau din liană în liană, pe  deasupra unor prăpăstii înfiorătoare. Şi de-aş fi vrut să strig, cu toată puterea, după un oarecare ajutor, tot n-aş fi putut, căci în lumea în care mă aflam, nu mai aveam grai. Ca să-mi revină înapoi graiul, la ce n-am recurs. Am băut zeama nucilor de cocos, am mestecat în gură frunze diferite de eucalipt, m-am aruncat de pe stâncile cele mai înalte, în şuvoiul râurilor, doar-doar voi redobândi graiul de dinainte de a coborî în tunelul misterios. Mi-am adus aminte de un sfat mai vechi, ce-i drept, al bunicului: când vrei să uiţi un necaz, caută rădăcina unei buruieni, numită popular „iarba uitării” şi mestecă încet, între dinţi, până când te va cuprinde somnul. La trezie, nimic din ce a fost mai înainte, nu-ţi vei mai aminti. Ştiam cum arată planta, aşa că m-am aventurat pe cele mai înalte piscuri, până am dat de ea. M-am aşezat la umbra unui bambus tropical şi am mestecat din rădăcinile ierburilor acelea, am tot mestecat... cu gândul la bunicul şi la atenţionările sale: „- Să taci şi să nu spui la cineva. Robi, să nu spui la nimeni. Şi, ia aminte: nu te-a zărit nimeni când ai intrat aici!” În tot timpul cât am adormit, am visat că bunicul mi se adresa cu fel şi fel de poveţe. Când m-am trezit, nu l-am mai auzit pe bunicul. Şi, de altfel, în odaie nu mai ardea nici o lumânare. Şi totuşi, era lumină, însă, nu realizam de unde. Pe pereţi se zăreau semne stranii şi alergau tot felul de dihănii din care nu mai văzusem niciodată. Sub ferestre zburau de colo-colo pescăruşii şi umbrele lor fâlfâiau pe pereţi; pe uşi, pe podele, arătări şi mai fioroase. Nu mă-ntrebam, decât, ce-or fi făcând în clipa asta, cei doi căpitani, singuri pe mare, ori mai curând, chiar în gura balaurului. Aşa ceva nici nu era, pesemne, de gândit, dar de închipuit? Noroc că după o vreme, având ochii deja închişi, am putut reface, în linişte, din lăcaşul memoriei, toate câte mi se întâmplaseră în ultima vreme. Când i-am deschis, cu adevărat, primul lucru a fost să-mi arunc privirea înspre fereastră. Şi, mi s-a părut, ori chiar era realitate, dincolo de fereastră mă privea cineva. O lumină albăstruie şi străvezie începu atunci să se reverse în toată încăperea. Iar luna, cred, îşi mărea cercul curcubeului în jurul ei. Mustăţile bunicului chiar se lipise de geamul ferestrei, dar, era acum, de partea cealaltă. Ciudat, dar bunicul, chiar mă privea, nedumerit. Am sărit din fotoliu şi m-am repezit drept în raftul cu cărţi, că acestea se revărsară ca un stol de pescăruşi deasupra capului meu. Dând la o parte, vraful de cărţi, am şi fost lângă fereastră, gata să-i pun prima întrebare:

- Au eliberat luna, bunicule?

- Ce lună? Care lună, Robi? s-au zburlit mustăţile bunicului pe geamul de sticlă.

- Păi... căpitanul Ahab şi Barbă Roşie al nostru...

- Măi, Robi!? Ce Barbă Roşie? Care Ahab!? Toate cărţile astea ţi-au zăpăcit creierii... Ieşi afară, să prinzi şi tu câte ceva din eclipsa asta de soare. Că nu te mai întâlneşti poate, doar peste o sută de ani cu aşa ceva...

Însă, între noi fie vorba: mi-aş fi dorit ca lui Barbă Roşie al nostru, apariţia căpitanului Ahab, a dulăului său Stubb şi a secundului Starbuck, să-i fi adus noroc. Că, vorba bunicului: „Ce-i împiedica să şi izbutească?” Şi, îmi făceam mustrări că i-am lăsat pe cei trei, în grea cumpănă, cu atât de puţine arme ca să se apere. Dar, îmi puteţi susţine partea şi domniile voastre. La urma urmelor, fiecare-şi are propria soartă în mâini. La ce bun, ne-am mai amesteca şi noi! 

                                                               (sfârşitul poveştii, nu şi al tâlcului ei)