Lupul, capra şi cei
trei iezi cucuiaţi
(poveste suprarealistă, auzită de la un
unchiaş pe un pat de spital)
IV.
Şi, ce credeţi dumneavoastră, că se petrecea în
bordeiul lupului? Nu mai încăpea în piele de bucurie, cumătrul lup. „A înghiţit
toţi papanaşii cu smântână, ce i-am turnat. Hulpavă, cumătra! Acum o să-şi
trimită iezişorii la iaz, după peşte. Acum-i de mine… acum-i de mine! Cumetre,
eşti mare!” Sărea şi ţopăia prin bordei ca un apucat. Cu asta, cu peştele din
iaz, chiar că atinsese coarda cea simţitoare a caprei. Ştia că-i pofticioasă
după peşte. Nici o masă fără peşte, nu? Parcă aşa zicea cumătra capră! Acum
trebuia să chibzuiască bine la planul ce-i trecuse prin cap. Firul odată întins
şi pregătit, n-are cum să nu-i aducă la bot iezişorii ăia cucuiaţi. Şi n-o să
zică nimeni că a încălcat dreptul de proprietate al caprei. Ei singuri îşi vor
vârî capetele în laţ. Se învârtea prin bordei şi îşi freca palmele, şi-i turuia
gura fără încetare. Că asta, atrase şi atenţia iedului cel mic, care din
întâmplare tocmai îşi mâna gâştele către iaz. Şi, din curiozitate, s-a tupilat
după colţul bordeiului şi a tras cu urechea, prinzând din zbor tot ce plănuise
nănaşul lup. După ce şi-a lăsat gâştele pe baltă, a ţinut-o tot într-o fugă la
fraţii săi, să le spună tot ce auzise de la nănaşul lor, lupul. Aceştia tocmai
ascultaseră cam ce îşi sporovăiseră mămuca lor şi cumătrul lup întâlnit ca din
întâmplare prin pădure. Abia acum, puneau ei cap la cap vicleşugurile astea ale
nănaşului lup, care, de ce să nu recunoaştem, erau ca şi găluştele pentru
flămânzi.
- Măi, uite cum facem, zise iedul cel mare. Ursu-i
în pădure şi nănaşul îi vinde pielea în târg. Păi, ce-ar fi să-i dăm noi o mână
de ajutor, nu? Ce spuneţi, frăţiorii mei? Şi, le spuse pe îndelete planul său.
La urmă, încheie foarte hotărât: Deci, am zis! Te tocmeşte duşmăneşte şi
plăteşte omeneşte, ne-a învăţat mămuca...
- Jos lupul şi cu neamul lui! Am
zis! bătură toţi trei, într-un glas, palmele de pecetluiră jurământul.
Căci, nu-i aşa, boieri
dumneavoastră!? Multe mâini fac sarcina mai uşoară, ca să nu mai spun, că mai
multă fericire era acum în casa caprei decât în bordeiul lupului, că aşa-i
povestea. Mai fie şi un lup mâncat de iezi, nu toţi iezişorii de cumătrul lup.
Aşadar, veselie nevoie mare, cu undiţele pe umăr, iezişorii spuseră mămucii că
pleacă cu mic cu mare la pescuit. Făcură însă, ocol mare prin pădure, numai ca
să dea nas în nas cu nenea Martin, care umbla după zmeuriş.
- Să trăieşti nenea Martine! îi
urară iezişorii.
- Bună băieţi! Da’ încotro, aşa
de hotărâţi? Că doar n-a început, pare-mi-se, războiul?
- Pe ceair, lângă malul cu sălcii
nenea Martine! răspunse cel mare.
- S-a umplut iazul de peşte...
Şi, trage... mamă, mamă! zise cel mic.
- Taci măi... îl stropşi cel
mijlociu. Că, n-o să ne vindem, acuma, secretul.
Moş Martin de cum auzi de peşte,
deveni atent. Încercă să-i iscodească pe iezişori:
- Şi, spuneţi că trage peştele lângă
sălcii?
- Măi, frate-meu!? Ţi-a ajuns
focul la unghii? Ce te-a apucat? se burzului iedul cel mare la cel mic, de-l
făcu cât p-aci să-şi înghită lacrimile, când fu luat la rost de iedul cel mare.
- Ei, lasă, lasă, măi copilaşi!
îl îmbună moşul cu o mână de zmeură. Ia zi tu!? Ce-i povestea asta cu peştele
care se dă tumba prin iazul nostru?
- Păi...L-am văzut nenea Martine, acum două ceasuri... pe
nănaşul lupul, cum căra un sac de peşte către casă. Îl cocoşase greutatea...
şi, ce-am zis: hai şi noi! turnă tot ce avea în căpăţână iezişorul cel mic.
- „Hmm! Lupul, zici? Un sac cu
peşte!? Hmm!... păi, dracul nu-i aşa de negru cum îl zugrăvesc oamenii. Măi, ce
pleaşcă!?... Măi, ce pleaşcă!...”, mormăi moş Martin în sinea lui. Apoi rosti
cu glas tare:
- Măi băieţi... măi băieţi! De
multe ori, din ţânţar, lumea face armăsar. Da’, poţi să ştii? Hai, hai!
Duceţi-vă, duceţi-vă... că am treabă!
Le întoarse spatele iezişorilor
nenea Martin, c-o fi având şi el vreun gând, da ce credeaţi domniile voastre?
Că s-a apucat de căutat zmeuriş pe mai departe? Aş! Fuga-fuga, acasă să-şi ia
şi dumnealui sculele de pescuit. Păi, asta urmăriseră şi iezişorii, care bătură
încă o dată palmele de pecetluiră pentru a doua oară jurământul lor: „Jos lupul
şi cu neamul lui!” Apoi, făcând încă un ocol mare, trecură aşa, cică, în alai
de voioşie, pe lângă casa cumătrului lup. Cântau tustrei: „La ceair, la ceair/
că e peştele peşchir/ de saltă ca la clavir./ Şi-unde-i salcia pletoasă/ peştii
ne vor cade-n plasă/ La ceair...la ceair”.
Vedeţi bine, cumătrul lup trăgea
cu urechea şi se freca în palme bucuros de ce auzea:
- Ha, ha! La ceair... la ceair,
oasele am să vă-nşir. Şi, la salcia pletoasă, voi o să-mi cădeţi în plasă... Hai,
repede-repede, să le-o iau înainte.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu