Balaurul mărilor
(poveste marinărească şi oleacă de tâlc)
(IV)
Încercam să găsesc o soluţie de ieşire din toată povestea asta, dar oricât mă străduiam, nu găseam mai nimic. Şi, nici bunicul nu dădea semn că ar fi găsit ideea salvatoare. Tot în credinţă ne era scris să găsim salvarea. Ce înseamnă credinţa în Dumnezeu!? „Când Dumnezeu te are drag/Îţi dă pricepere şi minte”, îmi sună deodată, în ureche, o cunoscută povaţă a unui cântec indian, aşa că, dădui fuga sus la noi în odaie şi desprinsei de pe perete icoana Mântuitorului nostru. Cu ea în braţe, am revenit lângă bunicul şi i-am propus să îngenunchem dinaintea icoanei, pentru a ne ruga. Asta l-a adus cu picioarele pe pământ pe bunicul, că-l auzii întrebând:
- Robi? Unde ai pus felinarul şi luneta?
L-am încredinţat pe bunicul, că acestea se aflau, încă, asupra mea.
- Atunci, eu zic s-o luăm din loc, Robi! Cunosc o cale de ieşire prin geamlâcul de la pivniţă. Să nu mai pierdem timpul…
Ne-am strecurat prin acel geamlâc, întâi eu, apoi bunicul, şi ne-am îndreptat în mare grabă către far. Noaptea era liniştită. Nimic nu părea a fi clintit ori nelalocul său prin împrejurimi. Tăcută şi îmbibată de o ceaţă lăptoasă, care alcătuia în jurul lunii un cerc de strălucirea aproximativă a unui curcubeu, noaptea părea, de altminteri, ca orişicare alta. Numai marea se frământa în spatele nostru, undeva printre stânci, semn că se apropia fluxul. Ajunşi la turn, bunicul bâjbâi prin teancul de chei, o găsise pe cea care se potrivi la uşa masivă de metal şi, odată intraţi, începurăm urcuşul celor peste 3-400 de trepte, în spirală, până sus la camera cu lentile şi oglinzi ale farului. Nu-i de mirare, că bucuria bunicului, atunci, după ce aprinse farul, mi se transmisese şi mie. Observai cum pusese luneta la ochi şi după ce o roti de la stânga la dreapta, prin ferestrele mari ale farului, mi-o întinse şi mie. Ai fi zis că priveam marea pentru întâia oară, aşa sorbeam, cu nesaţ, fiecare colţişor din largul mării. Lanterna farului arunca în depărtare un puternic fascicul de lumini. Dar, nu se zărea, pe toată întinderea apelor, nici urmă de remorcher. Valuri mari, cât nişte fălci imense de uriaşi, alergau în întâmpinarea şuvoiului de lumină, dornice să-l înghită. După care, se rostogoleau mugind, în hăul adâncurilor.
- Auzi, Robi? Se apropie furtuna de ţărm. Încă urlă, zăpăcita, acolo în depărtare…
Nu mă îndoiam, de fel, că bunicul auzea şi alte glasuri venind din depărtări, căci îl văzui cum ciulea şi îşi îndrepta urechea când într-o direcţie, când alta, şi asculta în tăcere cu ochii închişi. Tot de la bunicul, ştiam, că marinarii adevăraţi, când marea este deosebit de înfuriată, aud cum cineva îi strigă pe nume, noaptea, prin întuneric, şi că acele chemări sunt chemările prefăcute ale celor morţi. Pesemne, când îmbătrâneşti, toate astea or fi ele plăcute să le asculţi ca pe nişte cântece de sirene, dar mie îmi zburlea părul când îl auzeam pe bunicul povestind astfel de întâmplări ciudate şi, de aceea, în clipa de faţă, nu trebuia decât să alung imaginea asta, din minte. Mai fusesem în turn cu bunicul, dar ce-i drept, doar ziua. Noaptea nu mă lua niciodată cu el. Din înălţimea turnului, ştiam cum se vedeau casele oamenilor; cât nişte muşuroaie de cârtiţe, iar bărcile în larg, cât nişte gogoloaie negre cu aripioare ca ale cărăbuşilor. Însă, noaptea, toate astea nu existau, ori, cât m-aş fi străduit, nu le-aş fi zărit. Bunicul, şi le imagina ori i se arătau cu ochii minţii. Cu luneta lui de paznic, putea să şi le apropie dinaintea ochilor şi să le distingă conturul, şi direcţia de înaintare, că, îndată manevra astfel felinarele şi lentilele farului, încât marinarii de pe ambarcaţiunile alea, trebuiau să-i înţeleagă mesajul şi să-şi îndrepte ambarcaţiunile spre golful liniştit.
- Vezi, cumva, şi remorcherul lui Barbă Roşie? l-am întrebat pe bunicul.
Îmi spuse că, într-adevăr, o corabie, căreia furtuna îi smulsese ancora şi o izbea când în bord când în prova, făcând-o să înainteze în derivă, se desluşeşte pe undeva, în larg, dar încă nu-i poate distinge cu claritate, conturul. Şi asta, pentru că norii din înălţimea cerului se contopeau cu valurile uriaşe care se năpusteau turbate asupra vasului aflat în derivă, că, încă se comporta ca o coajă de nucă într-un lighean agitat, dar, că n-o sfârtecase balaurul mărilor cu dinţii săi uriaşi. Bunicul, chiar credea că valurile spumoase, argintii, aruncate pe gură, de către balaur, încercau ameninţător să răstoarne vasul acela şi să-l înghită, în pântecul lui enorm.
- Ahab, a fost aruncător de cange pe un vapor de vânat balene, bunicule! Nu se dă el, cu una cu două, din faţa balaurului, învins…
Am început să-i înşir verzi şi uscate, tot ce ştiam, despre căpitanul Ahab şi cei doi secunzi ai săi. Dar, bunicului, toate astea îi treceau pe la ureche, ca ţipătul pescăruşilor de deasupra ţărmului, ori chiar îmi confunda glasul cu al acestora, că, nu-mi răspunse. Ca şi patronul nostru Barbă Roşie, bunicul era în felul lui un om ciudat uneori. Cândva, fusese şi el un bătrân lup de mare, dar acum că îmbătrânise, inima lui, cândva călită şi lovită de atâtea nenorociri, era ca a unui copil. Avea şi momente când se înviora şi prezicea întâmplări şi lucruri neaşteptate. Un astfel de moment, pândeam eu, în acele clipe. Şi, nu m-am înşelat. După ce strânse luneta şi a mai înteţit lumina farurilor, numai ce l-am auzit:
- Tu, Robi? Cunoşti grota acoperită cu lespedea aceea albă din Golful Balenei? Se spune şi că ascunde un tunel…
Am făcut un semn din cap, că da; ştiam grota şi lespedea care îi acoperea intrarea, din malul tăiat de forma unei balene eşuate la ţărm.
Cândva, un cercetător (aşa spuneau şi bătrânii locului) ar fi descifrat scrierea aceea ciudată de la baza lespezii, care ar zice, că ascunde un tunel gigant, prin care se poate ajunge, prin nişte trepte tăiate în boltă şi aşezate ca spiţele unei roţi, ceva în spirală, până dincolo de marea aceasta şi alte multe mări…
- Înţelegi, Robi? Tunelul ăla, duce tocmai în fundul mărilor, pe un tărâm numit locul unde oamenii devin zei.
- Am mai auzit astfel de poveşti, bunicule! Tu crezi toate astea? am încercat să-i abat gândurile şi vorbele de la o grozăvie care circula de la un timp şi prin urbe, dar cred, cum nu se mai poate de mincinoasă.
- … Tata, spunea – continuă bunicul, aflat în transă – că urmând traseul treptelor, de aici se poate ajunge în alte ţări şi chiar pe alte continente, ori, în tărâmul balaurului mărilor, mai ştii? Acolo, într-o cutie, se găseşte inelul cu elixirul vieţii şi o piatră aurie, cum nu s-a mai văzut, că odată pus în deget te face zeu nemuritor… Dar tu să ştii, Robi, că beţia domniei este cea mai rea de pe pământ; căci cel îmbătat de aceasta, nu se trezeşte până cade.
Şi, cred că era pentru prima oară când l-am văzut pe bunicul, tare abătut. Chiar în clipa aceea se auziră, până la noi, primele zvonuri ale atacului celor de pe remorcherul din larg, cu uriaşa făptură a balaurului mărilor. Detunătura limbilor de foc, zornăitul harpoanelor aruncate, ne dădu de veste, că lupta pe viaţă şi moarte, începuse acolo în depărate.
- Hai să coborâm, Robi! mi-a zis bunicul. Aici, nu mai avem ce face. Bătălia asta, nu-i pentru noi. Sper să izbutească, Robi! De ce să nu izbutească!?
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu