luni, 12 noiembrie 2012

256. De veghe în lanul cu cărţi ("Adieri de briză" de Lucille Ioná)



            Lucille Ioná:  Dialogul la ceas de taină în arta comunicării
                                                                                                       
    Aceste „note fulgurante... gânduri-note-idei” (cum le numeşte autoarea Lucille Ioná – maica stareţă Lucia Ioniţă, în realitate -), în cartea sa „Adieri de briză”, 2012 (119 p.)  - cu titlu metaforic -  se combină în filosofia proprie (de concepţie a cărţii), sub forma unor noi dialoguri imaginare, ori chiar reale, între Estera şi prietenele care i se confesează, adică, cele ce i se alătură la dialog prin întâmplările vieţii, spre „aşi căuta sufletul şi a nu-l lăsa rătăcitor în meandrele lumii”. O întâlnisem – cu cca. zece ani în urmă - într-o clasă de eleve, al unui liceu monahal aflat pe lângă mănăstirea Răteşti, com. Berca. Mă aflam acolo, în misiune de serviciu, cu alţi electricieni, trimişi de SC Electrica să facem lumină (la propriu) tocmai în casa Domnului. Făptura plăpândă şi vorba molcomă, blândeţea chipului, mi-au atras încă de pe atunci, atenţia. Acum câţiva ani, la prima lansare de carte la care am fost invitat la Biblioteca V. Voiculescu din Buzău, am avut revelaţia unei fiinţe desprinse din picturile lui Tonitza. Acum, între clocotul sufletesc ce-l descrie în planul existenţei afective din aceste dialoguri de sfântă taină (din aceste „Adieri de briză”) cu prietenele (fiinţe rătăcitoare pe pământ aflate şi ele în căutarea lui Dumnezeu) şi nevoia de a găsi răspunsuri unor întrebări despre viaţa sinelui (a celui de pretutindeni), stă rostul şi înţelegerea omului de a prelua suferinţa Mântuitorului. Atmosfera spirituală din aceste dialoguri de suflet, cu cei din Oază (un aşezământ ridicat la câmpie, ca azil pentru bătrâni) are „ceva” din culoarea straielor monahale: „culoarea pocăinţei” (cum o defineşte autoarea). „Asemenea brizei sunt mulţi oameni, asemenea brizelor mării – „vântului care nu se ştie de unde vine, nici încotro pleacă” – sunt destinele acestor bătrâne din Câmpie. Briza vieţii lor le-a aruncat dintr-un loc în altul, fără voia lor...” – spune autoarea. Întreaga făptură a naratoarei participă la dialogul expunerii, pătrunsă parcă de necesitatea spunerii despre viaţa materială şi imaterială (suferinţă, bunătate, aşteptare, speranţă, politeţe şi impoliteţe...) iar gândul  îi este în permanenţă străjuit de învăţăturile Psalmilor şi faptele Apostolilor, spre a mări Lumina raţionamentului şi deschide sufletul spre o nouă povaţă. Lucille Ioná ne învaţă şi cum trebuie să privim credinţa. Nu-mi pot închipui o bunică vorbind filosofie cu nepoţelul ei, lângă gura sobei, aşa cum citind-o pe autoare, nu mi-o pot închipui stând la ceas de mare taină cu preietenele sale, depănând poveşti, ci (ca odinioară în chilia lui Daniel Sihastru) asistăm la acea curăţire sufletească, prin Rostire. Iar vorbele, îi vin din inimă şi ne vorbeşte nouă tuturor prin intermediul dialogurilor, despre cei din Oază, oameni receptivi sau în stare de a fi receptivi. Ne vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu şi despre abisurile în care cade omul care se îndepărtează de flacăra lui. În aceste dialoguri, autoarea ni se expune cu sufletul deschis, încăpător de atâta spiritualitate, ne învaţă principiile Dialecticii, ale purităţii sufleteşti şi ale Extaticei dinaintea acestei lumi create de Dumnezeu. Ne smerim în faţa acestor dialoguri de învăţătură a sufletului, pentru că înţelegem limpede la ceea ce vrea Dumnezeu de la om: autocunoaştere, desăvârşire şi spirit înalt. În povestiri simple şi accelerate de arta comunicării, prin dialog, autoarea ne vorbeşte despre copii, despre bătrânii ajunşi la neputinţă, despre animalele de pe lângă casă, având în sprijinul vorbelor de duh, un întreg arsenal de învăţăminte din părintele Galeriu, poetul german Rilke, filozoful Pascal, pildele Mântuitorului, sau sfaturile Eclesiastului, ori învăţătura celor 12 apostoli ai săi... (vezi portretele din povestirile: Sofia; Ada; Eol; Maria; Prietenii etc...). Pe bună dreptate starea de levitaţie divină a unor gânduri încărcate de lumină şi pace din aceste dialoguri, dă motivaţie deciziei autoarei de a-şi limpezi unele trăiri şi simţăminte autentice şi prinde cititorul într-o ipostază de posibil personaj de conversaţie, al treilea, desigur. Cuvintele, ca şi faptele neplăcute lui Dumnezeu, „repercutează” ....adică, explică Estera, la nedumerirea câte unei interlocutoare ce i se confesează, se întorc împotriva celui care le proferează. Ne uimim şi spunem: câtă risipă de gând şi smerenie în faţa Omului simplu şi încredere în tăria Cuvântului simplu, care indică confesorului Calea arătată de Dumnezeu. Lucille Ioná va rămâne scriitoarea care a trecut din marea noapte a Fiinţei care se rosteşte, prin scris, în Fiinţa profeticului care a adus celor din jur arta comunicării cu fiecare carte scrisă (aceasta fiind a şaptea sau a opta). 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu