Lucille
Ioná: Dialogul
la ceas de taină în arta comunicării
Aceste „note fulgurante...
gânduri-note-idei” (cum le numeşte autoarea Lucille Ioná – maica stareţă Lucia
Ioniţă, în realitate -), în cartea sa „Adieri
de briză”, 2012 (119 p.) - cu titlu
metaforic - se combină în filosofia
proprie (de concepţie a cărţii), sub forma unor noi dialoguri imaginare, ori chiar reale, între Estera şi prietenele
care i se confesează, adică, cele ce i se alătură la dialog prin întâmplările
vieţii, spre „aşi căuta sufletul şi a nu-l lăsa rătăcitor în meandrele lumii”. O
întâlnisem – cu cca. zece ani în urmă - într-o clasă de eleve, al unui liceu
monahal aflat pe lângă mănăstirea Răteşti, com. Berca. Mă aflam acolo, în
misiune de serviciu, cu alţi electricieni, trimişi de SC Electrica să facem
lumină (la propriu) tocmai în casa Domnului. Făptura plăpândă şi vorba molcomă,
blândeţea chipului, mi-au atras încă de pe atunci, atenţia. Acum câţiva ani, la
prima lansare de carte la care am fost invitat la Biblioteca V. Voiculescu din
Buzău, am avut revelaţia unei fiinţe desprinse din picturile lui Tonitza. Acum,
între clocotul sufletesc ce-l descrie în planul existenţei afective din aceste
dialoguri de sfântă taină (din aceste „Adieri
de briză”) cu prietenele (fiinţe rătăcitoare pe pământ aflate şi ele în
căutarea lui Dumnezeu) şi nevoia de a găsi răspunsuri unor întrebări despre
viaţa sinelui (a celui de pretutindeni), stă rostul şi înţelegerea omului de a
prelua suferinţa Mântuitorului. Atmosfera spirituală din aceste dialoguri de
suflet, cu cei din Oază (un aşezământ ridicat la câmpie, ca azil pentru
bătrâni) are „ceva” din culoarea straielor monahale: „culoarea pocăinţei” (cum
o defineşte autoarea). „Asemenea brizei sunt mulţi oameni, asemenea brizelor
mării – „vântului care nu se ştie de unde vine, nici încotro pleacă” – sunt destinele acestor bătrâne din Câmpie.
Briza vieţii lor le-a aruncat dintr-un loc în altul, fără voia lor...” – spune
autoarea. Întreaga făptură a naratoarei participă la dialogul expunerii,
pătrunsă parcă de necesitatea spunerii despre viaţa materială şi imaterială
(suferinţă, bunătate, aşteptare, speranţă, politeţe şi impoliteţe...) iar
gândul îi este în permanenţă străjuit de
învăţăturile Psalmilor şi faptele Apostolilor, spre a mări Lumina
raţionamentului şi deschide sufletul spre o nouă povaţă. Lucille Ioná ne învaţă
şi cum trebuie să privim credinţa. Nu-mi pot închipui o bunică vorbind
filosofie cu nepoţelul ei, lângă gura sobei, aşa cum citind-o pe autoare, nu
mi-o pot închipui stând la ceas de mare taină cu preietenele sale, depănând
poveşti, ci (ca odinioară în chilia lui Daniel Sihastru) asistăm la acea curăţire
sufletească, prin Rostire. Iar
vorbele, îi vin din inimă şi ne vorbeşte nouă tuturor prin intermediul
dialogurilor, despre cei din Oază, oameni receptivi sau în stare de a fi
receptivi. Ne vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu şi despre abisurile în
care cade omul care se îndepărtează de flacăra lui. În aceste dialoguri,
autoarea ni se expune cu sufletul deschis, încăpător de atâta spiritualitate, ne
învaţă principiile Dialecticii, ale purităţii sufleteşti şi ale Extaticei
dinaintea acestei lumi create de Dumnezeu. Ne smerim în faţa acestor dialoguri
de învăţătură a sufletului, pentru că înţelegem limpede la ceea ce vrea
Dumnezeu de la om: autocunoaştere, desăvârşire şi spirit înalt. În povestiri
simple şi accelerate de arta comunicării, prin dialog, autoarea ne vorbeşte
despre copii, despre bătrânii ajunşi la neputinţă, despre animalele de pe lângă
casă, având în sprijinul vorbelor de duh, un întreg arsenal de învăţăminte din
părintele Galeriu, poetul german Rilke, filozoful Pascal, pildele Mântuitorului,
sau sfaturile Eclesiastului, ori învăţătura celor 12 apostoli ai săi... (vezi
portretele din povestirile: Sofia; Ada; Eol; Maria; Prietenii etc...). Pe bună
dreptate starea de levitaţie divină a unor gânduri încărcate de lumină şi pace
din aceste dialoguri, dă motivaţie deciziei autoarei de a-şi limpezi unele
trăiri şi simţăminte autentice şi prinde cititorul într-o ipostază de posibil
personaj de conversaţie, al treilea, desigur. Cuvintele, ca şi faptele
neplăcute lui Dumnezeu, „repercutează” ....adică, explică Estera, la
nedumerirea câte unei interlocutoare ce i se confesează, se întorc împotriva
celui care le proferează. Ne uimim şi spunem: câtă risipă de gând şi smerenie
în faţa Omului simplu şi încredere în tăria Cuvântului simplu, care indică
confesorului Calea arătată de Dumnezeu. Lucille Ioná va rămâne scriitoarea care
a trecut din marea noapte a Fiinţei care se rosteşte, prin scris, în Fiinţa
profeticului care a adus celor din jur arta comunicării cu fiecare carte scrisă
(aceasta fiind a şaptea sau a opta).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu