Dorin Ivan: un scriitor dator urbei buzoiene cu o carte de căpătâi.
După volumul pe care mi l-a dat, cândva, spre lectură - „Duhovnicul Mareşalului şi alte povestiri” apărut la Ed. „Irineu Mihălcescu”, 2003 - Dorin Ivan nu a mai dat vreun semn că scrisul ar fi dragostea lui dintâi. Prin 2011, îmi oferise o plachetă în proză, despre o istorisire a unui rege gotic (Athanaric) stăpân şi dincolo de munţii Daciei, o semi progenitură mongolă-gotică-romană (?), amestecat în povestea tezaurului ce conţinea faimoasa cloşcă şi puii ei, descoperită la Pietroasa de Buzău, dacă mai ţin eu minte. Greu am digerat acea scriere şi, nici nu mai ştiu dacă am dus-o până la capăt. I-am rămas dator scriitorului ziarist buzoian, care între timp, tot ce e posibil, să mai fi scos vre-o carte. Am căutat prin raftul bibliotecii cartea sa de povestiri, care îmi atrăsese atenţia din 2003, şi am reluat-o. Volumul lui Dorin Ivan - „Duhovnicul Mareşalului şi alte povestiri”, nu se încadrează în niciuna din tiparele prozei tradiţionaliste-moderniste (sau ) postmoderniste. El îşi respectă calea aleasă de a scrie alt gen: de proză epică reportericească; e sincer şi liber în a-şi considera scrisul ca pe o izbândă a trăirilor sale interioare cu: biruinţa şi mâhnirea zilelor trecute, cu pozitivismul gândurilor şi simţămintelor prezentate, cu cele văzute şi nevăzute, demonstrând că şi în cel mai sălbatec material uman există un minim de înţelegere şi forţă moralizatoare din partea semenilor săi. „Vai de ziaristul care trebuie să-şi facă norma să umple pagina de ziar”-o spune undeva Dorin Ivan. Chiar dacă: „Naraţiunile de faţă pornesc de la realitate ca de la un fapt brut, pentru a-l prelungi în ficţiune” (mărturisirea aparţine autorului), el este un realist evident şi un spirit critic-civilizator, un scriitor pozitivist, sincer, spontan, care ştie să redea adevărului coeficientul de irealitate impus de ficţiune şi să descifreze întâmplarea care l-a condus la analiză, obţinând profitul necesar prin claritatea ideii. Cartea începe cu „Zeul Om”, schiţa-fabulă pascaliană a aventurii conştiinţei umane, care propune cititorului un crâmpei cât o diafragmă deschisă, pentru a contura imaginea virtuală a comportamentului uman la începuturile preistorice ale speciei, sau ceea ce noi numim astăzi enigma Fiinţă-Om. Ramas „singur şi neajutorat” în acel colţ de rai, undeva pe pământ „Om simţi întreaga nefericire a Universului în inima sa”. Simţea, pentru că el gândea toate astea: răpirea soţiei, singurătatea colibei, şi mai ales „foamea ce îi dădea târcoale”. Descoperirea „patrupedului cu picioare scurte şi bot ascuţit” (câinele) prins în capcană, „inteligenţa combinată cu agilitate” a animalului, va stârni în cititor curiozitatea de a parcurge şi clelalte 19 povestiri, sub îndemnul autorului care ştie să şi-l facă părtaş la marea aventură: Deci, „Marea aventură a Umanităţii putea să înceapă”. Identitatea personajului despre care se rosteşte în scris Dorin Ivan, e dezvăluită cititorului numai atât cât aceasta este necesară naraţiunii propriu-zise, că-n rest, aceasta e pusă în planul al doilea; autorul nesimţind nevoia de a o face complice „în planul unde amestecă realitatea cu imaginaţia”. „A doua realitate” este astfel schiţa enigmaticului mesaj pe care tânărul ziarist plecat la o mănăstire în pelerinaj documentaristic, încearcă să ni-l sugereze în aceste vremuri noi, cu oameni noi, dar apucături la fel de vechi. Dorin Ivan preferă să nu detalieze o realitate la care participă un personaj oarecare, din dorinţa de a capta atenţia cititorului în decorul ideatic în care se desfăşoară el însuşi ca „cel care narează despre o anume realitate” pentru a ţine sub chei diverse de înţelegere cuplul coparticipativ: autor-personaj-cititor. De aceea va trebui să răspundem la o întrebare: e nevoie de neprevăzut şi stări conflictuale, pentru ca între frumuseţea artistică a scrierii şi frumuseţea persoanei morale descrise să coexiste un raport de oglindire a realităţii, sau e suficient să aşezi în plan central un personaj fără să ţii cont de logica obişnuită a faptelor şi să-i conferi o aură reală şi ireversibilă? Asta, pentru că în povestirea „ Casa cu stafii” : „Lumea este plină de nebuni, unul în plus sau în minus ce mai conta”. Aici-crima comisă de un oarecare barbat din comuna B. care-şi ciopârţeşte amanta, apoi se sinucide, devine leit-motiv pentru ziaristul trimis să ancheteze crima pasională la locul faptei, pentru ca pe parcurs cititorul să descopere că viaţa petrecută peste codul ei, şi mai ales în lumea cărţilor de aventuri, se poate termina imprevizibil pentru un proaspăt şomer din capitală, ce „se retrăsese la casa părintescă”. Nu ştiu dacă cititorul va percepe jocul detectivist „din iluminarea la care a fost părtaş” al convingerilor asumate de naratorul-anchetator, ori va fi ispitit să caute „cealaltă realitate” (de ficţiune literară) evident misterioasă, din unghiul cu care scriitorul îşi construieşte puntea epică între o frază fantezistă şi un eseu respirabil pur reportericesc. Din acest punct de vedere Dorin Ivan pare mai curând un inovator al scrierii anticipative, un avangardist al prozei de receptare şi determinare a unei anumite particularităşi a realităţii trăite „ca pe un fapt brut”, decât un purtător al ştachetei tradiţionaliste scormonitoare în necunoscuturile fiinţei încercate de profunde frământări sufleteşti. „Doctor în filozofie” şi „Dragul meu oraş” sunt din acest punct de vedere, două povestiri despre oameni „distinşi”, doctoranzi fii ai satului sau oraşului, dar ca toţi alţii, şi ei ei au unele cusururi, care cred ei că le stau lor bine, dar altora n-au cum să placă. „Duhovnicul Mareşalului” este schiţa-reportaj cu multă încărcătură tensională, despre un călugăr retras la mănăstirea Neamţ (fostul duhovnic al mareşalului Antonescu) şi un tânăr ziarist. „Amintirile dor, fiule!” spune la un moment dat călugărul Gabriel, iar cititorul va trebui să se retragă în adâncă tăcere de la această taină a spovedaniei transmisă atât de emblematic de preafericitul călugăr în finalul povestirii. Cheia acestor microproze, este oferită de autor, cititorului său, ca pe o soluţie salvatoare la ceea ce personajele sale nu mai vor să explice, sau să participe până la capătul naraţiunii şi se opresc tocmai acolo, la pragul dintre vis şi relitate în situaţia de a se cere abandonţi parcă, independent de voinţa autorului. Tot ceea ce mişcă ori respiră sub scrisul lui Dorin Ivan, pare a fi controlat de nostalgii, de impresii culese printr-un dialog viu şi prudent de anchetator profesionalist. Atmosfera povestirilor îi va rămâne cititorului cu certtudine în memorie, pentru că Dorin Ivan nu concepe scriitura fără prezenţa cititorului, că până şi intervenţia autorului în naraţiune, care explică şi despică firul în patru i se transmite şi cititorului invitat subtil să ia locul personajului. În „Mamă de erou”, sufletul unei mame nu poate fi înţeles de ceilalţi, pentru că tainiţile lui sunt de la Dumnezeu nepătrunse, şi aici autorul pare neputincios, dar ceea ce sugerează îl va pune şi pe cititor pe gânduri. Intuiţia autorului e dezarmantă pentru cel care încearcă a-i citi gândurile. Dorin Ivan îşi contemplă personajele „ca pe nişte exemplare dintr-un insectar”. El povesteşte faptele, comentează ceea ce povesteşte, introduce monologul spunerii „de la faţa locului”, fuge în trecut şi reconstituie cazul, aşa cum a fost şi care l-a condus în calitate de ziarist spre elucidare. Personajele sale din: „Prostul satului”; „Ultimul vagon”; „Yoginul”; „Binefăcătorul”, aparent au aura unor „oameni pierduţi” de la care Gorki scotea pepite de aur în opera sa; ei sunt doar „oameni simpli” cărora „Dumnezeu le luminează mintea când nu te aştepţi”, iar autorul ţine să ne pună în gardă: „Neputinţa ziaristului de a-şi conduce personajele în pagina de reportaj, de a-i face eroi, a fost salvată de ficţiunea literară...” Văzută şi nevăzută, această ficţiune literară va izbăvi pe autor (a se vedea în cartea sa „Experimentul Râmnicu-Sărat”, 2005), chiar în eşecurile şi cuceririle sale viitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu