286. "Tinere condeie, avântate odinioară" (Azi: Florea Miu)

                                      Azi: Florea Miu

1. Cuvânt înainte:

Lui Laurenţiu Ulici îi plăcea să rişte „dar nu risca la întâmplare”, spunea Horia Gârbea – ci „miza în conştiinţă de cauză”. La cei mai dotaţi, dintre poeţii tineri, în „Antologia poeţilor tineri 1978-1982”, Laurenţi Ulici observa „o înclinaţie spre disimulare, spre înfăşurarea fabulistică a demersului propriu”. Sau, mai exact: „Feluritele tuşe culturale... devin din simple note de influenţă, mai mult sau mai puţin asimilate, de-a dreptul nişte „camere Faraday” în care undele fondului de trăiri afective şi ideatice intră cu dificultate şi mult modificate în raport cu natura lor reală”. Aici, m-a prins pe mine L. Ulici. Energetician de profesie „cuşca lui Faraday” mă prinde al dracului de bine. Electrizat prin influenţă, dar protejat de ecranul imagistic (nu neapărat electrostatic) al gândirii mele, am conceput pagina „Tinere condeie, avântate odinioară” în Antologia lui Ulici, ca pe un efect de polarizare (târzie, ce-i drept) din Poezia trecutului – spre Poezia prezentului, acestor, cândva, tinere condeie.

 2. Eu, despre Florea Miu:

Am dat de numele lui, în Antologia lui L.Ulici, la pag. 353, cu 5 poeme. S-a oprit şi în Buzăul nostru prin 2008, căutând „un arbore cu stelele-n el” sub care „chiar Dumnezeu a plâns la început”. Prietenii săi (de facultate şi scris): Mircea Costache şi Marin Ifrim îl invitase la o lansare de poezie în Buzău. Atunci l-am cunoscut. Mi-a dăruit, la Buzău, cele două cărţi de poezie: „Muzeul cu nemărginiri” (2006) şi „Partea cealaltă. Somnul şi civintele” (ediţia II-a, 2007). Am scris despre ele, în eseul intitulat „Un poet cu revelaţia cuvintelor”. L-am trimis prin 2009, la „Ramuri”, dar nu mi s-a dat nici un semn. Mi se păruse un poet cu un evident tangaj hedonist între lumea exterioară a fiinţei şi lumea interioară a sufletului, suspendat între realitate şi oniric, cu unele accente de elegiac. Mi s-a părut, intrând în Poezia sa, ca şi cum aş fi pătruns în zariştea poetică de care amintea Blaga, dar, l-am perceput ca pe un poet grăbit, care „n-a cerut nimic niciodată”. Acum (pesemne) îşi cheamă, din nou „îngerul de împrumut” spre a-i cere o altă lume, pentru că, aici, e ca un evadat imposibil de prins. De! Aşa e, când viaţa este ca o haină peticită.

3.  Autoportret

(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 5 poeme  publicate în Antologie)

Fâşneşte pe mine, paltonul nebun, dintr-un „Lied” scris- revăzut, în amintirea frunzei ce-a căzut. S-a cuveni, presupun, să amintesc câte ceva, despre mine. Îmi vine să plâng, deoarece călătorim împreună în vagoane de îngeri. Tocmai mi-am săpat o peşteră, într-un vis, pentru a mă lua drept literă. Din zidul (ridicat de Manole şi ai lui meşteri mari) în care mă aflu, mă întreb: dacă spaima de a mă sprijini pe aer şi aerul acesta se rupe, devine o realitate? Dacă voi rămâne aşa, suspendat o vreme, de propriile-mi lacrimi? Nu veţi fi surprinşi, auzind, cum se sfâşie între ele visele obosite? Ce traume! Ce vis! Intrăm într-un nor de păsări (îi spuneam Doamnei, care, mai deunăzi, voia să treacă strada poemului meu): vine un călător cu iarba în spinare! O fi portarul cu două inele pe deget, prietenul care te va primi, doamnă, într-o casă pustie. De aceea mă întreb: n-oi fi fiind tu Ana lui Manole? Şi dacă da, cum îmi şade cu zăbrelele în dreptul cuvintelor? Dacă privirea mea dinăuntru nu se desface la timp? „Lasă prietene, se-aude un cântec, dincolo, între nori. Ratează şi tu – măcar oadtă în viaţă – intrarea păsării pe geam. Eşti o literă, rămâi literă, până la capăt!”

4. Pentru o mână de iarbă

 (parodie după Florea Miu)   

                                   de Tudor Cicu

Doamne?! Ce vis prietene!... Intram în păsări

Intram ca prin geamuri albastre...

Loveam orbeşte în ochii fantomelor şi-n colivii

Dacă mai poţi să crezi în mine

prietene cu ochelari de zăpadă,

du-te şi vezi! Pe trepte ne face cu mâna

un călător cu iarba-n spinare

Ce furtună! Ion Gheorghe venise (mi-aduc aminte) cu iarba, întâi.

Şi-acum să-mi cheltui tăcerea îngropat sub zăpezi?

Ce iarnă!

„Lasă prietene, se-aude un cântec sub nori,

pentru o mână de iarbă, zgâlţâi tu, acum, stelele?

Pune-ţi Luna sub cap

Cerul aşează-l în lacrimă.

Trage şi-un gât de alcool, până nu-şi va scrie un altul

cartea de poezie.

Şi, printre zăbrelele cuvintelor

Strânge, dracului, amăgitoare, coliviile alea!.

Uite, cum viaţa este, da, o!... Este ca o haină peticită

Pentru o mână de iarbă, acum,

să ratezi tu, intarea păsării pe geam?

P.S (Până după 15 ianuarie, nu voi mai posta, decât LUNI si VINERI, despre aceste tinere condeie). După 15 ianuarie, voi anunţa pe blog, ce am decis cu acest blog. LA MULŢI ANI! celor care m-au urmărit, de pe aici din ţară şi de peste mări şi ţări... ca-n povestea copilăriei noastre.