3. Fără noroc şi fără stea
Ajuns aici... (şi fac un repaos în note), îmi arunc o privire asupra
însemnărilor mele de mai târziu, şi înţeleg rostul celor aşternute până aici.
Cititorul meu ar crede că am dat în „slavism”, că acaparat de amintirile „din
tinereţe” ale lui Slavici, am ajuns să-l venerez: „Oare l-am meritat?” – se
întreabă prietenul Culai de la
Piatra Neamţ. Ca să răspund corect, aş spune că Literatura
română, da! Eminescu, omul şi poetul, nu! Abia la moartea lui Slavici s-a
rostit un adevăr cert: opera sa fusese mântuită prin moartea autorului ei. Cele
rămase de la Slavici
despre Eminescu omul (faza I din tinereţe, când l-a cunoscut la Viena ) trebuie să fi fost scrise,
cândva, sub imperiul mustrărilor de conştiinţă şi al ticăloşiei sale
constructive, soldăţeşti, gata de a trăda oricând. Altfel, cum am interpreta
acea frază a sa de mai târziu: „Pe acest om ajuns la desăvârşire l-am pierdut
într-însul şi convingerea mea e că din vina noastră l-am pierdut”. Ceea ce pe
cititorul, acestor note pe margini de carte, ar trebui să-l pună în gardă, e
doar valoarea literară a spuselor lui Slavici cu privire la CULTURA lui Eminescu care impresiona
la prima discuţie. Lucraseră, mai târziu, amândoi la „Timpul” şi îi era
imposibil lui Slavici să nu fie uimit, pe de o parte „de extraordinara
consecvenţă cu care pronunţa adevărul în public” (după Th. Codreanu), ori să
comploteze în paralel cu Maiorescu, ce-i sugera familiei Slavici, „ideea” de
a-l potoli pe Eminescu. Iar familia Slavici, care avea în perioada lui 1885,
înrâurire asupra poetului (mi-am notat astfel de aspecte în notele mele), să-l
atragă în cursa „nebuniei” inoculată de alţii, şi să-l predea îmbrăcat în
cămaşă de forţă, celor care abia aşteptau să-l vadă pe Eminescu la balamuc. De
ce s-o fi spălat pe mâini Maiorescu în cazul lui Eminescu, precum Pilat din
Pont în cazul Mântuitorului, nu e rostul meu să descifrez toate astea. Caut să
aflu imaginea portretistică a „poetului nepereche”, în cele câteva mărturii.
Cred eu, sincere, venite ca la spovedanie, mult mai târziu, decât cele
prezentate de M. Cărtărescu în al său eseu, de altfel, remarcabil. Este şi
cazul lui Caragiale (cel evocat de conu Ion Lazu, într-un serial documentat şi
necesar), cu singura observaţie, că, înfricoşat de ceea ce i s-ar fi putut
întâmpla, de-ar fi rămas în ţară, Caragiale emigrează; pe undeva, şi din teamă
de Marele Inchizitor al vremurilor. Lăsând la o parte cele două „ponoase”
evocate de Theodor Codreanu (deteriorarea relaţiilor lui Eminescu, cu Veronica
Micle şi episodul cu „spionul” care sustrăsese din redacţia Timpul documentele
compromiţătoare despre C.A.Rosetti, în scopul de a-l şantaja pe marele savant),
spovedania din publicistica târzie a lui Caragiale despre Eminescu, este una a
omului care suferea neprefăcut după dispariţia poetului. O spovedanie cât a lui
Slavici, venită, literar vorbind, după „o anumită împrejurare” în viaţa
autorului ”Moara cu noroc”. Explicabilă, desigur, afirmaţia lui N. Manolescu cu
privire la „suceala omului Slavici”. Aici, putem introduce în ecuaţie şi
afirmaţia intuitivă a conului Ion Lazu, care pune în dilemă opţiunile lui Slavici
„într-o problemă naţională viu disputată” ori şi de „nişte indicaţii primite de
„fostul prieten” de la vreo ocultă a vremurilor”. Păi, cu siguranţă, ambele
variante sunt grăitoare, asupra celor ce s-au întâmplat după 23-28 iunie 1889,
credem noi. Mai ales că Eminescu ştia el ce ştia, când afirmase, la întoarcerea
din Italia, că-n ardeleni să nu pui încredere absolută. Citindu-l pe Slavici,
îmi stăruie în minte episodul documentelor dispărute de la Ministerul de Externe de la Viena , care demonstra că diagnosticul
pus de medicii Obersteiner şi Leidesdorf nu corespundea cu cel vehiculat
oficial în ţară. Ştiind cu câtă claritate şi fire deschisă spunea Eminescu
adevărul în public, Slavici (răzbate din rândurile scrise) era conştient că
acea „nebunie” „i s-a confecţionat poetului cu o stăruinţă şi o metodă
extraordinar întreţinută”, doar era la curent şi cu afirmaţia lui Vlahuţă, că
numele exact al bolii lui Eminescu este „criza sacrificială şi
autosacrificială”, impusă şi indusă cu orice preţ, nu diagnosticul măscăricilor
şi vânduţilor dr. Şuţu şi Vineş. Şi, apoi, să nu fi auzit Slavici cum în
familia sa se scrâşnea în draci, dinţii, la citirea Doinei, atât de cenzurată
şi urâtă capodoperă mai în toate regimurile şi de către toţi indivizii ostili
neamului românesc? Dar, la idiosincrasiile Catincăi Slavici, nu era atent
poetul nostru? Pesemne că mult mai speriat era de faptul, că toţi prietenii îl
părăseau şi-l lăsau să-şi inoculeze în lăcaşul memoriei sale, percepţia omului
fără noroc, fără destin şi fără stea. Boală a singurătăţii care-l va trimite în
mormânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu