4. Nălucirile lui Hamlet
Citind memoriile lui Slavici, nu ai cum să
nu realizezi că Slavici vorbeşte limpede şi numai despre lucruri clar
depozitate în lăcaşul memoriei sale. Observ că-şi alege şi cântăreşte, în
acelaşi timp, bine cuvintele şi, având în vedere, că se pronunţă cu destulă
întârziere, impulsul celui intenţionat pus să judece pripit, trebuie să fi
dispărut de mult din „pornirea răutăcioasă, de nu chiar duşmănoasă” a unui
astfel de individ. Realismul operelor sale, este încă un argument (ori ghid
dacă vreţi), care să mă determine să gândesc astfel. Poate că anumite lucruri
nu sunt „spuse” exact, poate nici în mintea sa, nu au fost limpezite unele
judecăţi. Că poate credea şi el precum Hamlet, în nălucirile sale. Dar,
judecând după noi, că Slavici n-a aşteptat confirmările blânde ale
posterităţii, pentru a da verdicte cu privire la fenomenul Eminescu (încă de la
început, după cum am văzut, a ştiut cu cine are de-a face), trebuie să-i dăm crezare
şi să considerăm relatările şirianului, că sunt exacte. Ori, ceea ce i se
întâmplase în plină stradă, după 1916, când fusese înjurat şi scuipat, iar o
cucoană chiar îi strigase în faţă: „Iată trădătorul”, să-l fi pus din nou,
dinaintea unei „anumite împrejurări”, când memoria individului refuză în
continuare umilinţa şi infamia neadevărurilor scrise de Goga în teribila poezie
„Unui scriitor vândut” şi n-a mai vrut să tacă fără să spună tot ce ştie.
Reţinem din mărturisirea lui Slavici că în 1874, când Eminescu venise
bibliotecar la Iaşi , el şi
poetul nepereche, locuiseră împreună, într-o odaie spaţioasă pusă la dispoziţie
de directorul şcolii normale, Samson Bodnărescu. Mă uimeşte mărturia lui
Slavici (de-atunci), care este opusă celei de după 1983 „când (Eminescu – n.n.)
a început să se îndărătnicească” şi îi devenise (acum) „incomodul chiriaş”.
Aşadar, anul 1874: „Deoarece el mă considera ca fiind gazdă la dânsul şi mă
ştia că dezordinea şi necurăţenia mă înăbuşe, avea multă grijă pentru păstrarea
bunei rânduieli şi pentru curăţenie. Aerisea mereu şi era-n stare să măture şi
să scuture praful”. Ce anume se întâmplase cu poetul, dacă după toamna anului
1877, când poetul vine la Bucureşti
şi se mută cu chirie pe strada Speranţei? Slavici spune că l-a găsit bine
aşezat într-o căscioară în stil ţărănesc, şi-n plus „mai avea la îndemână şi o
babă, care i le ţine toate-n bună rânduială”. Dar, cât era poetul acasă, n-o
lăsa să măture ori să scuture praful, iar după ce pleca de acasă „încuia uşa
pentru ca nu cumva baba, voind să i le pună în rânduială, să i le zăpăcească.
Iar îi erau deci claie peste grămadă
(lucrurile – n.n) şi pline de praf”, spune Slavici. Observaţie care spune
destul de multe. Altădată, spune: „în curând a ajuns de nu mai era chip să te
mişti şi să răsufli în locuinţa lui”. Credem şi noi! La câtă „maculatură” era
nevoit (prin firea sa deschisă asupra cititului şi documentării) să apeleze
poetul, nu ni se pare o „necunoscută” ce n-am fi priceput-o. Slavici observă că
nici starea sufletească a poetului nu mai era cea cum fusese la Iaşi. După alte luni de zile,
spune Slavici, „s-a mutat la mine în calea Victoriei”. Să reţinem, doar la
stăruinţele lui Slavici, cu care se sfătuise şi întreţinuse îndelung, şi
poetul, cedase la „argumentele” (nu le ştim) şirianului. Ceea ce bănuim, e că
mai înainte, Eminescu stătuse la casele unui săpunar, unde închiriase două odăi
cu intrare separată, motivând că are să se căsătorească cu Veronica Micle (care
atunci era văduvă), dar realizase, mai apoi, că, numai „cu mijloacele de care
dispunea, nici n-ar fi putut apoi să întemeieze o casă potrivită cu exigenţele
unei femei ca dânsa”. Aici, la locuinţa lui Slavici, poetul fusese sub ochii şi
atenţia sa, deci îi atribuim toată crezarea noastră, atunci când spune: „Păcatul
lui cel mare şi hotărâtor (vedeţi cum e foarte sigur pe judecata sa? – n.n.)
era lipsa de rânduială în traiul zilnic”. Adică „lipsa de rânduială” era
condiţia fatală a vieţii poetului. Altminteri, cum ne-am explica vorbele lui
Eminescu, rostite lui Slavici (pesemne, ori Slavici le auzise de la altcineva!)
după ce fuge (doar după două săptămâni de găzduire) din odaia luminoasă oferită
de Maiorescu la locuinţa sa? Cităm: „- Ei! Nu pot... mă înăbuşe bunăvoinţa de
care nu sunt în stare să mă fac vrednic. Sunt destul de supărător şi pentru
mine însumi, de ce să mai supăr şi pe alţii?”. Rândurile următoare sunt
elocvente, cum că, dezordinea din viaţa poetului avea să-l ducă la pierzanie.
Cităm: „când se aşeza la masa de lucru, fie că scria, fie că citea, nu mânca
zile întregi şi petrecea nopţile în nedormire. Nu suferea de insomnie, şi avea
multă poftă de mâncare căci era în stare să doarmă 24 de ceasuri într-una şi
mânca o dată pentru trei inşi. Uita însă să mănânce şi nu se îndura să doarmă”.
Cititorule! N-aş continua, cu aceste note, dacă nu mi-ar fi căzut sub ochi
acele însemnări ale lui Slavici: „Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i
pătrundă firea cei ce iau scrierile lui (Eminescu – n.n.) drept manifestare a
fiinţei lui individuale”. Greşeală pe care n-aş face-o şi nici nu mi-aş
ierta-o!
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu