Din primul poet al acestor zile...
Viespi în cârciumă
(parodie după un poem de George Vulturescu)
Motto:
„La cârciuma lui Tolerantu
Să-mi faceţi cruci cu diamantu
Că ceea ce acum vă spui
E ca şi cum, bătută-n cui”
(versuri populare contemporane)
(Poem 25)
... Nici azi
n-am pus nimic în gură...
Cu acea
scăfârlie ţuguiată şi proiectată în tavan
îşi începu
dolofana dezbatere, unul.
Ştiu: „nu numai
cu pâine va trăi Dumnezeu
El, care a
inventat ţuica la alambic
He-he! Ce nu-i
iese lui Dumnezeu când vrea!”
... Asculţi
vântul şfichiuind uşa bortei...
„Ştii că vântul
împrăştie nu numai mirosul de prună,
Că smulge şi
biciuieşte tot ce stă scris
În cartea lui
Ieremia”.
- „Ce scrie?
Hai na! Prea mă faci curios!”
„...Şi-l va
umple pe El duhul temerii...”
- Lasă bre,
temnicerii, mai bine ia şi bea
În grota
literelor n-ai să găseşti
Palincă d-a
noastră... Noroc!”
Băuse ăla,
nu-şi pierduse încă toate minţile:
Gustul pâinii
îl va şti şi cel sătul şi cel flămând.
E lege. Da
se-ntreba: „Bă?! Băutura, ascultaţi aici
Duce la
filosofie şi poezie,
că şi Tu,
Doamne, ai zis, odată, pe Munte:
„Dacă sarea se
va strica
cu ce se va
săra, nu-i aşa... băutura?”
Înghit tăcerea,
cucernic profund.
Eu, poetul,
scriind toate astea într-o chilie:
- „Prilejuieşte
Doamne, robului tău
Şi maicii Maica
Precista.
Să urc scara
tăinuită spre Tine,
după ce voi bea
şi paharul aista
până la fund”.
Alt poet al zilelor noastre...
Din când în când...
(parodie după poemul nr. 17 cu
acelaşi titlu, de Gelu Dorian)
de Tudor Cicu
Din când în
când mi-e dor de poezii frumoase
Dar nu mai pot
scrie despre ea
poezii
eseniene, cum îi recitam în sănii trase de cai.
Aceleaşi sănii
cu clopoţei, unde
doar raiul din
cer cobora pe pământ.
Atunci, iarna
chiar tăiase pârtii între mine şi ea.
Era - ca şi
cum, Dumnezeu cu un fir de aţă
despărţea în
felii, Lumea.
Ea ştie că eu
pot scrie poezii frumoase – doriene!
Ca apostol al
confesiunii de după elegiile lui Rilke.
Şi,
dintotdeuana, mâinile mele scriu
alte mâini care
se scriu pe ele
şi care
aşteaptă de la mine poezia Frumoasei fără corp
trasă în sănii
pe neaua unui amurg bacovian.
Scrie în
sângele meu, cu o cascadă de sânge pe stânci sângerânde
până la ochiul în
care Poezia
îşi trage,
precum vulturul tipărit în palimpsestele lui Antim Ivireanu,
sufletul.
Ori, poezia pe
care la foc viu o tot scriu...
Ca la focul
ceaunului,
din care mielul
lui Dumnezeu,
oricând poate
învia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu