8. Să fi urlat ca lupii
Citind despre
Eminescu, când colo, când altundeva, încep a-mi pune întrebarea, dacă nu cumva,
din dorinţa de a ieşi ca păduchele în faţă, unii şi alţii, tot ne amăgesc cu
ştiri, care mai de care, pentru a „nu arăta în nici un fel a poet”, cum ne
sugerează (din maximă precauţie) Mircea Cărtărescu. Să-i dăm crezare celui care
a stat în perioada de grea cumpănă, alături de poet – şi anume, lui Slavici:
„Astfel am ajuns încetul cu încetul să stăm la îndoială chiar şi noi cei ce-l ştim
şi ni-l reamintim după fiinţa lui ce adevărată şi să ne întrebăm
dacă nu cumva e greşită imaginea ce ne-am făcut despre el”. Interesantă
concluzia la care ajunge Slavici: „... nu l-am iubit nici pentru deşteptăciunea
lui, nici pentru ştiinţa lui de carte, ci pentru că nu am cunoscut în viaţa mea
un om atât de fericit ca dânsul...”. Un astfel de om, nu are de ce să-şi
trădeze prietenul. Doar dacă, ar fi „roit” ca nefericitul Caragiale după
aceeaşi femeie. Ceea ce, nu era în intenţia lui Slavici. Aşa ne dă de înţeles
Slavici (dacă îi considerăm adevăruri cele spuse până în 1884), când căile
celor doi s-au despărţit. Slavici îl acuza pe G. Panu, binecunoscutul publicist
(care, vrând să lovească în Junimişti) – îl lua drept armă de atac pe Eminescu;
însă nu înţelegem de ce B.P.Haşdeu calcă pe urmele lui G. Panu! Un Panu care
dădea sfaturi celui mai mare slavist român, să se apuce de filosofie? Bravos!
Probabil că la originea atacului lui Haşdeu era pizma ce i-o purta lui
Maiorescu, sau era prea orgolios ca să recunoască talentul excepţional al lui
Eminescu? Să fi înţeles Haşdeu, că
Dumnezeu tatăl (din „Luceafărul”) – e una şi aceeaşi persoană cu Maiorescu? Şi,
că din interese oculte, nu putea fi certat? Atunci, vorbind la serbarea din 13
iunie (a.c.? – scrie Slavici) – Haşdeu nu a produs efectul pe care-l
intenţiona, spune Slavici (dar nu precizează, ce anume – adică, presupunem, o
anume acuzare a intenţiei lui Maiorescu), iar Maiorescu „nu s-a coborât, ci s-a
ridicat în gândul auditorilor... iar Eminescu era dat drept cioclu, dar cioclu
care dezgroapă gloriile trecutului nostru...”. D-le Hasdeu! Mă tem că te-ai
înşelat! Din ce mi-a căzut în mână, din publicistica lui Eminescu, am reţinut
câteva fraze ce mi-au părut profeţii ale timpului în care trăim: 1) Spunea
undeva „că se va constata cum o seamă de judecători şi de administratori în
România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru”. 2) că în ţara aceasta
„pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea
unei generaţii”. 3) că „justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune”.
4) vorbim despre partidele de la noi, unde „cauza acestor angajări stricte e
interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei
ilustre Mafia şi Camora, care miroase departe a puşcărie”. Theodor Codreanu,
analizând clarviziunea lui Cantemir, crede că nu a mai întâlnit-o decât la Eminescu. Şi aici, are în vedere publicistica lui Eminescu, că ceea
ce spune Eminescu în „Împărat şi proletar”, intuise cândva Cantemir, despre cei
ce au avut mintea să tragă foloase din „zelul” strămoşilor noştri, cei cu
trupul herculian, dar minte necoaptă. Theodor Codreanu, pare şi el convins de
spusele lui Slavici când concretizează: „a iubit prea mult poporul român şi
ştia prea mult ca să fie iertat de contemporani şi de unii urmaşi”. Am reţinut,
de altfel, că Slavici afirma că ideea de „nebunie” s-a născut doar în mintea
acelora care nu erau dispuşi să ierte poetului tăria cu care pronunţa adevărul
public. Chiar şi exegetul critic Theodor Codreanu, ajunge la concluzia că
Slavici îşi reţine un regret, aparte, pentru că odată a acceptat poziţia lui
Maiorescu în privinţa îmbolnăvirii lui Eminescu şi nu a făcut nimic
pentru a-l combate şi a-şi salva prietenul. Aici, credem noi că Slavici
se distanţează de Maiorescu şi Caragiale, înţelegând (intuitiv) că în
accepţiunea celor doi („smintitul” Eminescu), să nu mai facă parte din
colectivul redacţiei Timpul şi, prin urmare, internarea sa de după 28 iunie
1883, ar fi fost (deci) o „arestare mascată”. Făcând apel la corespondenţa lui
Eminescu cu Veronica Micle, Theodor Codreanu probează că Eminescu era un om
foarte obosit (epuizat fizic şi spiritual) dar, o meritată vacanţă ori odihnă –
de lungă durată, necesare – de la cine i-ar fi putut veni, când cel ce
întreţinea o publicistică ostilă lui Carol şi era considerat „vocea” împotriva
a ceea ce era, pe atunci, Transilvania, trebuia să amuţească definitiv, conform
ultimatumului de la Viena ?
Oare, portretul Luceafărului răsărit din „liniştea uitării”... din orizontul
„singurătăţii mării”, e o întâmplare? („Luceafărul” fusese scris în perioada
bucureşteană, a acelui zbucium de care vorbim). Nu cumva, tot singurătatea e
ceea ce-ţi poate otrăvi gândul cu idealuri „nemuritoare şi reci”? Veronica
Micle îl părăsise. Slavici se eschivase cu o plecare la Viena şi-l aruncase în „cămeşoiul de forţă” printr-o scrisoare
adresată de Catinca Slavici lui Maiorescu. Ceilalţi prieteni s-au făcut că au
alte treburi. Nu demenţa ereditară (diagnosticată pe post de Dumnezeu
atoateştiutor, de Maiorescu) ci singurătatea, această boală a tuturor
veacurilor, îl încolţise intr-atâta, încât... amărăciunea de a nu-i da de
capăt, unor (iscate şi-n mintea poetului – ce ar fi urlat ca lupii) întrebări,
ne urmăreşte încă.
(din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)
- va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu