10. A trebuit să încape în el şi un timp muritor
În ultima vreme se vorbeşte tot mai mult de cartea lui Nicolae Georgescu, punctând îndeosebi, pe „poarta de intrare” în infernul eminescian. N-am citit această carte şi nici nu face obiectul celor asupra cărora ne-am aplecat noi aici. „Geniul se răzbună întotdeauna” – scria Mircea Eliade în cartea sa „Despre Eminescu şi Haşdeu”. Încă un argument, adus de M. Eliade, că aplecându-mă şi eu asupra unei laturi a vieţii poetului, ca mulţi alţii, nu facem decât să sporim căutările noastre în biografia ultimilor ani eminescieni, cu credinţa că întotdeauna vom găsi „ceva adânc de suflet” – cum spune Adrian Dinu Rachieru, într-un articol. Aşadar, geniul nu are, din asta, nimic de pierdut, dimpotrivă, el se retrage şi se descoperă în planuri paralele, mai superb decât se arăta în timpul vieţii lui. Acum începem să înţelegem: Creangă îi era cu adevărat, intim prieten, dar „minţile lor comunicau doar prin niveluri inferioare” - cum spune M. Eliade şi ne lăsa scris: „Slavici îl înţelegea anevoie, iar Caragiale se „amuza” să-l întărâte la discuţii ca să-i încerce nervii. Exasperat, uneori Eminescu pornea într-un suflet la şosea, ca să rămână singur (subliniem acest cuvânt) între arbori, aproape de scoarţa negrăitoare, trântit pe iarbă...”. Suntem, deci, pe aceeaşi lungime de undă. Insistăm de o vreme pe singurătatea lui Eminescu, ca asupra celei mai teribile boli ale veacului în care a trăit. La urma urmei, singurătatea lui Eminescu era pumnalul cu care mediocritatea culturală a vremii, se pretindea a fi elita culturală a momentului şi nu-i suporta „aerele” de geniu pe care poetul le afişa. Sugestia ne-a fost oferită de mărturisirea poetei Carmen Sylva – în fapt, regina Elisabeta I a României. „Încă de la 1869 dar, am făcut cunoştinţă la Viena, Eminescu era „caracudă junimistă”, aşa li se zicea în Junimea, aderanţilor mai tineri...” – notează Slavici în „Amintirile” sale. Aici, Slavici are în vedere că junimiştii, purtau simpatie „caracudei” şi-i suporta fără de mâhnire asprimile criticii pe care Eminescu le-o făcea, dar, indivizi ca Vasile Pogor şi d-l P.P.Carp erau aspri şi nemiloşi cu poetul. Slavici îi conturează foarte exact portretul lui Eminescu, atunci când spune. „...era om, ce-i drept, necruţător, dar cu inima deschisă, lipsit cu desăvârşire (sublinierea n.) de răutate, obiectiv şi desprins a vorbi numai despre lucruri la care se pricepe” (Amintiri – de Ioan Slavici). Tot Ioan Slavici, vorbeşte deschis despre dispreţul lui Eminescu pentru unguri, socotindu-i smintiţi şi iredentişti, fiindcă făceau paradă de naţionalismul avântat. Să ne mai întrebăm, atunci, de unde ura Catincăi Slavici (unguroaică de fel) pe Eminescu ? Dacă toţi ceilalţi, în frunte cu Maiorescu puteau crede că, internarea lui Eminescu ar fi fost „în acel context tulbure” o măsură de protecţie, putem deduce că soaţa lui Slavici nu se afla în această tabără. Publicistica lui Eminescu era ostilă lui Carol, iar ungurii şi ardelenii îi cereau lui Maiorescu să ia mâna de pe poet, să-l abandoneze, cu alte cuvinte; o parte din junimişti îi erau lui ostili, viaţa la Timpul era făcută „un calvar” de politicienii veacului... şi, ne mai mirăm de ce uneori a trebuit să urle ca lupii veacului său pentru a rezista? „Ce era adecă Timpul acela, în a căruia redacţiune se mistuia Eminescu?” – se întreba Slavici, lăsându-ne şi pe noi a căuta la rându-ne, să dăm câte un răspuns. Dacă psihanaliza unor critici, asupra operei sale „nu ne ajută prea mult să înţelegem sensul şi mecanismul creaţiei poetice a lui Eminescu” – după cum preciza Mircea Eliade – pesemne, noi, acum, suntem îndreptăţiţi să căutăm şi în alte direcţii cheia înţelegerii unui astfel de geniu „trăitor printre lupi”. Vorbim, despre acei lupi ce stăteau la pândă, gata să-l înhaţe când i s-a transmis semnalul pornit „de sus” şi, care l-au şi internat la un spital de nebuni fără acordul său sau al familiei. Zadarnic fratele său Matei Eminovici, s-a prezentat la Maiorescu pentru a-l scoate de la spitalul Caritatea şi a-l muta altundeva. Soarta poetului, din punct de vedere juridic îi fusease pecetluită. Nu se mai putea face nimic. Din mărturiile lăsate de cronicarii vremii, reţinem câteva aspecte certe: 1.) Eminesecu era conştient că Maiorescu îl arunca în braţele „Argus-ului” (numele poliţiei austriece) când în octombrie 1883 este trimis cu-n păzitor şi domnul Chibici, la Viena. Privea, însă, la toate acestea, cu resemnare, ca aparţinând destinului său scris mult înainte. 2.) Livia Maiorescu Dymsza arăta limpede în scrisoarea adresată sorei lui Maiorescu, că Eminescu realizase momentul conspiraţiei între Maiorescu şi ceilalţi demnitari, în frunte cu dl. P.P. Carp, de la Viena, dar, ca aceasta făcea parte din rostul intrării în fiinţa lui. Demonstrabil (nu-i aşa?) că Eminescu era conştient şi lucid, şi că injecţiile cu mercur făcute în ţară nu-i transformaseră trupul într-o legumă. 3.) Ca orice om de geniu, cu un profund sentiment tragic al vieţii, Eminescu nu refuza să accepte realitatea. „Şi realitatea, pentru el, era izolarea omului în Cosmos”- concluziona Mircea Eliade. Aşadar: se născuse şi era sortit să moară în singurătate, cu capul doldora de vise, himere şi iluzii (a se vedea: „Glossă”). Toate aceste gnose ermetice, pentru unii, credem că fac parte din imaginaţia cosmică a lui Eminescu şi pe care Rosa del Conte o identifica în centru universului lui poetic, atunci când vorbea despre acel „timp vital” (de structură astrală) şi un „timp muritor” (de natură pământeană) care îl grăbea către moarte. Dacă, unul (dramaturgul de geniu) Caragiale, fugise din faţa timpului muritor, pentru a-şi trăi departe de ţară zilele, celălalt (poetul de geniu) Eminescu, le îmbrăţişase pe amândouă şi n-a dat drumul crucii purtate în tot timpul vieţii. Poate că şi Ioan Slavici, era unul din profeţii timpului, când zicea, că „ziua de mâine ne va dumiri care dintre amândoi vedea mai bine lucrurile”. Dincolo de acea (nenorocită realitate a morţii poetului nepereche: că l-o fi lovit Petrache Poenaru cu piatra în tâmplă, că şi acest ultim gest s-a vrut un mit), ochii nimănui (azi) nu mai pot plânge cu lacrimi adevărate şi mai ales acum. Cuvintele cad şi ne mirăm de ele, ca după o iarnă cu ciori găsite moarte pe asfalt. Ca după o iarnă când, pe la 11 ani i-am descoperit cartea de poezie în casa unor moldoveni săraci, de le plângeai de milă, mutaţi în casa vecină cu casa noastră de la ţară, dar cu o singură carte adusă din Moldova lui Eminescu, în Dobrogea mea natală. Fără nici o noimă, toate? Până când va veni îngerul şi ne va zice nouă: „A sosit şi timpul vostru!” Timpul pentru care şi-a dat Eminescu viaţa, e astăzi un timp la care noi nu vom ajunge. Nu mai există cărări care să ne ducă într-acolo. Zadarnic vom privi în toate ferestrele prin care a văzut el Poezia. Nouă nu ni se va arăta curând. Seva miraculoasă a cântecului său, oricât ne-am tăia venele rostirii (prin scris), în cele mai fierbinţi clipe de inspiraţie, nu va curge la fel. De ce ne-am fi aşteptat, ca Ion Slavici (sau) I.L.C. – două genii ale veacului său - să gândească altfel? Două genii împart o sărăcie în singurătatea lor, niciodată o lume cu de toate în ea.
(sfârşit)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu