vineri, 15 februarie 2013

310. Eminescu, cel răpus de singurătatea veacului său. (VII)


7. Se face lumină în hăţişurile epocii
 
    Caut să înţeleg, de unde percepuse Slavici „că Eminescu încă din timpul copilăriei să-ndrumase a-şi petrece zilele în singurătate”. Pentru că în 1869 când îl cunoscuse la Viena , Eminescu avea 19 ani, iar despre copilăria şi felul de a fi al poetului n-avea de unde să ştie, decât tot de la poet. Tot de la Slavici, mai ştim, că lui Eminescu îi plăcea să se afle în preajma câte unui ascultător, căruia să-i fi spus pe de rost, însăşi „Critica raţiunii pure” a lui Kant, ori întreaga filozofie a lui Schopenhauer, pe care mai că o ştia pe de rost. Că Eminescu „era tot mai mult singur, un fel de rătăcit printre ceilalţi”, s-ar putea să-i dăm crezare şirianului, şi să-l înţelegem pe Slavici, când îşi scria memoriile, pentru că era deja un familist cu probleme şi griji materiale ori sociale. Dar nu-i putem ierta că nu ne explică şi nouă, cu sinceritate, ce anume ştia cu adevărat despre tot ce avea să izbucnească după acea zi de iunie 1883, atât de des pomenită de cercetătorii epocii Eminescu. De altfel, pe undeva, chiar îşi întăreşte convingerea că Eminescu era un caracter tare şi rezistent, un moldovean care îl moştenise pe tatăl său. Pe undeva, însă (ne întrebăm pe parcurs ce-i descifrăm memoriile), chiar credea Slavici cu adevărat, în firea puternică şi caracterul tare a lui Eminescu, aşa cum încerca să ni-l descrie, ori, nici el nu credea că va fi înfrânt până la urmă, aşa că, până la urmă o mică trădare, acolo era un fleac, şi (pesemne) „planul salvator” - lucrat pe ascuns - de Maiorescu chiar era în folosul lui Eminescu? Depus (vorba vine!) la acea casă de sănătate fără a fi vizitat de amici în perioada internării, transferat apoi la Viena (tot pe ascuns) şi tratat de un sifilis inventat, îndopat în ţară cu mercur, ce fel de om ar fi trebuie să fii să nu clachezi unei aşa epuizări nervoase, în cele din urmă? Suntem de acord cu Slavici că mulţi dintre cei care l-au cunoscut „au socotit că-şi fac scrierea interesantă născocind fel de fel de lucruri imposibile” despre viaţa lui. Le înţelegem răutăţile. Dar, ceva-ceva tot a prins, de nu auzi, pe ici acolo, nu-ş ce gogomănie despre Eminescu, astfel încât, până a-l face „mortul nostru din debara” nu-i decât un pas. Cele câteva rânduri scrise de principesa Elisabeta, regina României, sub pseudonimul literar, Carmen Sylva, sunt elocvente cu privire la încadrarea poetului în tabloul simţirii pururi prezente a geniului său. De altfel, despre cauzalitatea ce a stat la hotărârea lui Eminescu de părăsi gândul de a se însura cu Veronica Micle (pe când era văduvă) şi renunţase la cele două odăi închiriate cu scopul aşteptării Veronicăi de la Iaşi, şi-l urmase pe Slavici în cămăruţa oferită doar poetului în Podul Mogoşoaiei la Slavici acasă, acesta nu dezvăluie nimic altceva, decât faptul că Veronica l-ar fi vizitat aici, unde ar fi stat „vreo opt zile, apoi a plecat iar la Iaşi”. Poftim frază: „Singura explicare a acestei întâmplări este că, după plecarea ei, Eminescu s-a uita lung la mine” şi ar fi spus ceva în genul, bine că s-a întâmplat acum pentru totdeauna şi nu mai târziu. Prestidigitatorii de fabricat mituri s-au şi pornit a da verdicte: că ar fi fost homosexual, ba impotent, ori misogin, că iubea femeile doar atât timp cât nu le simţea alături, ba câte şi mai câte. Am mai precizat: le înţelegem răutăţile. Eminescu nu putea fi ajuns, dar mite, dărâmat de pe soclul său, atâta timp cât era în viaţă. Cum nu încap două săbii tari într-o singură teacă, putea cu atât mai mult trei genii (fiecare în domeniul său) să convieţuiască sub aceeaşi cupolă a lumii aceleia? Despre îmbolnăvirea lui Eminescu, prozatorul şi nuvelistul de geniu, Slavici, spune că s-au scris multe şi-n timpul lui, chiar publicate fel de fel de adeverinţe medicale” dar, temeinicia acestora, spune Slavici, e de pus la îndoială. Pe de altă parte, scrisoarea tatălui, cu privire la faptele care fusese la Sibiu şi se întorsese bolnav acasă, pe capul părinţilor, trebuia să-l fi măcinat sufleteşte, din cale afară, de spune Slavici aşa: „s-a dus la băile Mitroşefski, unde s-a încuiat într-o cabină şi a dat drumul la apă, încât a fost nevoie să se spargă uşa” şi dus în „cămeşoiul de forţă” la casa de sănătate de pe strada Plantelor. Dar şi acestea erau doar zvonuri ajunse la urechea lui Slavici. El personal nu asistase la ele. Ce-i drept, Slavici îl vizitase la sanatoriul dr. „Şuţu” şi Eminescu (aşa înţelegem din vizitele acelea) „părea că mă recunoaşte” şi se plimba prin grădină recitând părţi întinse din Iliada. Apoi, celălalt geniu, Caragiale „infama creatură”, cum îl ştim din „fire cameleonică” (sintagme sugerate de G. Călinescu), îl trădase şi-i năruise lumea încrederii în prietenii apropiaţi, cândva. Sărim peste episodul documentului sustras din sertarele biroului poetului de „spionul” de la Timpul şi ne referim acum la mărturia lăsată de nepotul poetului, ce îi fusese prezentat dramaturgului, pe vremea când Caragiale ţinea un bar în gara Buzău. Dacă e să ne luăm (şi de ce n-am face-o?) după Gheorghe Eminescu (fiul lui Matei – fratele poetului Mihai Eminescu), grecoteiul - care era din categoria farsorilor geniali (tot după G. Călinescu) - jucase în raporturile dintre poet şi Veronica, rolul acelui infam Cătălin din „Luceafărul”. Nu mai e un secret pentru nimeni, acest fapt, dar cum a făcut-o cu atâta indiscreţie (e de reflectat), indiscreţie pe care poetul nu i-a iertat-o niciodată, rămâne doar un mister al haimanalei sanguine caragialiene. Că Slavici, făcea „smintit” pe toţi cei care credeau (ca şi Eminescu de altfel) că va veni şi ziua unirii tuturor românilor din ţărişoarele române, e un fapt cunoscut. Dar, dacă şi-a trădat prietenul, pesemne a făcut-o, din aceeaşi neputinţă a caracterului său de a desăvârşi un ideal iluzoriu, aşa cum de altfel, nici n-a putut da o comedie umană a satului, cum însuşi Maiorescu s-ar fi aşteptat.         
             

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu