303. Din cronica vremii... (Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său -1-)

Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său.

       (după o investigaţie prin memoriile lui Slavici)

Motto:

„Nu, nu mă boscorodiţi (la ce vă spun), că nu semăn apocalipsa eu, ci rînjitorii cu aere de bunicuţe, de tantitamare, de căcărăi sive pontagii care se scapă (doar) pe ei, că-n de restul ţării nici pe unde se scapă nu li mai pasă”.

                                                                                                         (Nicolae Ciobanu)

1. Odată, toţi oamenii au fost buni

Să ne reamintim ce spunea Slavici (tot unul care îl cunoscuse PREA îndeaproape ca să greşească în afirmaţii): „Eram în multe privinţe foarte deosebiţi unul de altul şi am fost cu toate aceste buni , în mai multe rânduri chiar nedespărţiţi prieteni...”. Asta scria Slavici, reţineţi: abia după 20 de ani de la moartea poetului. Ce-l reţinuse oare, a nu scrie, până atunci? La urma urmelor, vom citi şi printre rânduri. Acum... revenim la memoria manuscrisului. Aşadar, lui Slavici (recunoaşte el însuşi), Eminescu îi fusese povăţuitor în cele literare. Mulţumirea lui Slavici era să-l vadă pe Eminescu, mulţumit de cele ce citea din confratele său. Să reţinem: la Viena, în iarna anului 1869 se cunoscuseră la studiile universitare. Ce reţine, în memorie,  Slavici, cu prima întrevedere: „Ştia totodată multă carte şi judeca cu capul lui” – e fraza pe care o vom reţine, ca venită firesc din subconştientul lui Slavici. De fapt, Slavici vrea să spună că în comparaţie cu Eminescu, el trăise „într-o lume strâmtă şi nu ştiam nimic”. O spune tranşant! Vedeţi, nu foloseşte, hai să-i zicem, absolvitorul „mai nimic”. Să-i fi stat în gât, lui Slavici, acel „zâmbet oarecum batjocoritor pe buze?”, a lui Eminescu, astfel încât, Judecata memoriei şi bunul simţ, să-l fi tras de mânecă, atunci când ar fi vrut să diminueze înţelegerea frazei scrise? Atunci, cum se explică, afirmaţia sa, cum că ar fi stat „până sera (târziu) dacă n-ar fi fost nevoit să mă prezint înainte de două (noaptea – n.n) la cazarmă”, dacă ar fi escaladat acel cuvânt categoric din afirmaţia de mai sus? L-am fi dispreţuit, nu-i aşa? Ori, ne-am fi îndoit de spusele domniei sale. Asta, trebuie să-l fi reţinut din avântul iniţial al spunerii. Atât ştia Slavici despre cele (ascunse şi nespuse) – pe vremea aceea, a întâlnirilor dintre ei – că lui Eminescu „odată toţi oamenii au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost, dar acum în zilele noastre cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întins şi se va întinde mereu...”. Era, observăm şi noi, în accepţiunea lui Slavici, Eminescu, un profet al acelor vremuri? Dar, cine ar fi recunoscut un profet evident, în timpul vieţii? Însă, îi stăruia în memorie, o altă frază, a lui Eminescu, care (pesemne) ar fi trebuit să-i dea de gândit: „O să fii mai bine pregătit dacă faci cum îţi spun eu”. Şi, după absolvirea studiilor universitare, Slavici chiar se miră, de această izbândă a sa, ştiind în sinea lui că-i urmase sfaturile lui Eminescu.

                (din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)

                                                         - va urma -