Portretul
lui Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său.
(după o investigaţie prin memoriile lui Slavici)
Motto:
„Nu, nu mă boscorodiţi (la ce vă spun), că nu
semăn apocalipsa eu, ci rînjitorii cu aere de bunicuţe, de tantitamare, de căcărăi
sive pontagii care se scapă (doar) pe ei, că-n de restul ţării nici pe unde se
scapă nu li mai pasă”.
(Nicolae
Ciobanu)
1.
Să ne reamintim ce spunea Slavici
(tot unul care îl cunoscuse PREA îndeaproape ca să greşească în afirmaţii):
„Eram în multe privinţe foarte deosebiţi unul de altul şi am fost cu toate
aceste buni , în mai multe
rânduri chiar nedespărţiţi prieteni...”. Asta scria Slavici, reţineţi: abia
după 20 de ani de la moartea poetului. Ce-l reţinuse oare, a nu scrie, până
atunci? La urma urmelor, vom citi şi printre rânduri. Acum... revenim la
memoria manuscrisului. Aşadar, lui Slavici (recunoaşte el însuşi), Eminescu îi
fusese povăţuitor în cele literare. Mulţumirea lui Slavici era să-l vadă pe
Eminescu, mulţumit de cele ce citea din confratele său. Să reţinem: la Viena,
în iarna anului 1869 se cunoscuseră la studiile universitare. Ce reţine, în
memorie, Slavici, cu prima întrevedere:
„Ştia totodată multă carte şi judeca cu capul lui” – e fraza pe care o vom
reţine, ca venită firesc din subconştientul lui Slavici. De fapt, Slavici vrea
să spună că în comparaţie cu Eminescu, el trăise „într-o lume strâmtă şi nu
ştiam nimic”. O spune tranşant! Vedeţi, nu foloseşte, hai să-i zicem,
absolvitorul „mai nimic”. Să-i fi stat în gât, lui Slavici, acel „zâmbet
oarecum batjocoritor pe buze?”, a lui Eminescu, astfel încât, Judecata memoriei
şi bunul simţ, să-l fi tras de mânecă, atunci când ar fi vrut să diminueze
înţelegerea frazei scrise? Atunci, cum se explică, afirmaţia sa, cum că ar fi
stat „până sera (târziu) dacă n-ar fi fost nevoit să mă prezint înainte de două
(noaptea – n.n) la cazarmă”, dacă ar fi escaladat acel cuvânt categoric din
afirmaţia de mai sus? L-am fi dispreţuit, nu-i aşa? Ori, ne-am fi îndoit de
spusele domniei sale. Asta, trebuie să-l fi reţinut din avântul iniţial al
spunerii. Atât ştia Slavici despre cele (ascunse şi nespuse) – pe vremea aceea,
a întâlnirilor dintre ei – că lui Eminescu „odată toţi oamenii au fost buni şi
că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost, dar acum în zilele
noastre cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întins şi se va
întinde mereu...”. Era, observăm şi noi, în accepţiunea lui Slavici, Eminescu,
un profet al acelor vremuri? Dar, cine ar fi recunoscut un profet evident, în
timpul vieţii? Însă, îi stăruia în memorie, o altă frază, a lui Eminescu, care
(pesemne) ar fi trebuit să-i dea de gândit: „O să fii mai bine pregătit dacă
faci cum îţi spun eu”. Şi, după absolvirea studiilor universitare, Slavici
chiar se miră, de această izbândă a sa, ştiind în sinea lui că-i urmase
sfaturile lui Eminescu.
(din primele însemnări din
Jurnalul meu despre enigma celor doi)
- va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu