302. Tinere condeie - "avântate odinioară", în Antologia lui L. Ulici (Azi: Gabriel Chifu)

                                      12. Azi: Gabriel Chifu

1. Cuvânt înainte:

   „În ciuda intenţiei de cuprindere care a lărgit selecţia, antologia aceasta nu e lipsită (totuşi!) de criterii, puţine ce-i drept, dar tocmai pentru că sunt puţine n-am îndrăznit să mă abat de la ele” – scria Laurenţiu Ulici în postfaţa la „Antologia poeţilor tineri...”. Împrumutând un clişeu cinematografic, pot spune, că am strigat „stop cadru”, doar atunci când, răsfoindu-i Antologia, am remarcat – pentru frumuseţea limbajului poetric – când un autor, când altul. Nu exclud, fireşte, că ceea ce Laurenţiu Ulici a crezut că este reprezentativ pentru fiecare autor în parte, a şi însemnat „aura stilului lor” dar, nu fac pronosticuri optimiste (nici măcar în glumă) spunând că, ceea ce este cuprins în Antologie, reprezintă centrul de greutate în catharsis-ul poeziei pe care aceştia au dus-o mai departe, spre perfecţiunea acelui stil perceput de critic. Parodiindu-i, le-am dat cezarilor ce era de drept, al „cezarului” (poetul) din tinereţe. Mai mult n-am putut să pronostichez. Cu toate că... fiecare îşi are, ca-n steaua eminesciană: lumina ce nu se zărise, iar azi o vedem şi nu e... 

 2. Eu, despre Gabriel Chifu:

   Un poet căruia nu-i mai ajunge lumea lui Dumnezeu, spunea cineva, dar parcă nu l-am crede, fiindcă nu l-am găsit „îndoind tabla trenului de Calafat” cum făcea apocalipsa poemului, într-o carte. L-am regăsit pe poetul Gabriel Chifu, şi  în Antologia lui L.Ulici, la pag. 131, cu 8 poeme. Şi, nu e nici un fel de întâmplare că în 2004 avea să primească Premiul de excelenţă „Laurenţiu Ulici” al Fundaţiei LUCEAFĂRUL. Actualmente, este vicepreşedinte al USR şi director executiv la „România literară”. Iată ce scriam cândva: „Aflam, din revista Conta (cu cca. doi ani în urmă), că Laurenţiu Ulici opera cu concepte din matematici: „să ştii când trebuie să vorbeşti sau să taci” – concludent nu? – „criticul trebuie să descifreze răbdător, adesea pagini întregi de maculatură, limitele unei configuraţii artistice, chipul ascuns şi posibil al fiecărui viitor scriitor, precum şi traiectoria unui posibil destin literar”. Ce se poate spune mai concludent despre gândirea celui care ne-a dat Antologia poeţilor tineri, printre care, cei doi poeţi – prezenţi acum şi aici în revistă – Gabriel Chifu şi Liviu Ioan Stoiciu răspundeau, încă de atunci, exigenţelor şi speranţelor unui mare exeget al literaturii şi criticii române. Nu putem să nu refacem – aici (cu îngăduinţa dumneavoastră) – ultimele versuri, din poemul intitulat Bastonul de orb, de Gabriel Chifu – poemul despre care, poetul zice că se vorbeşte despre el. Noi înţelegem, că aşa şi este – „de sus, spre mine, coboară un imens baston de orb/ e bastonul, cu care se ajută la mers Dumnezeu/ mă va lovi, mă va doborî, mă va strivi ca pe un vierme/ nu. deocamdată nu mă nimereşte”. Superb, nu? Şi când mă gândesc că acest poet e inginer automatist?! Cine spunea că inginerii nu ştiu să dăruiască o floare... şi ce floare!... semenilor săi? „Pentru făptura mea întunecată, ghemuită şi mută/ până şi furnicile par gigantice” – ne spune acest poet, în alt poem: Fotografie pe grup. N-am ajuns la cer! (nici noi, nici poetul) – dar avem această speranţă. Disciplinat cum se doreşte, în dialogul ce urmează, Gabriel Chifu trage o concluzie cu multă amărăciune: „poezia nu mai interesează”. Ceea ce este chiar mult prea trist” (am citat un text din cartea mea „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei” pag. 199, dialogul nr. 77 – apărută în 2011). Acuma, dacă Marian Popa spunea că poetul versifică lung, prolix şi nici romanele sale nu-i plac, iar N. Manolescu crede că vicepreşedintelui USR, poetului şi scriitorului Gabriel Chifu „îi lipseşte... o fărâmă de nebunie”, ce ne-ar lipsi nouă, să demonstrăm contrariul? Haideţi, pentru că merită, să facem un tur de forţă şi de imaginaţie prin poemele alese de criticul L. Ulici în „Antologia poeţilor tineri...”   

3.  Autoportret

(reconstituit prin imaginile unor versuri, din toate cel 8 poeme  publicate în Antologie)

Atât cât le trebuie acestor cuvinte aşternute sub forma unor poeme, să prindă viaţă, sub „văzduhul cel limpede din munţii Carpaţi”- cândva – ori vacarmul de neînţeles „aidoma armatelor pe câmpul de la Waterloo” – astăzi -, fiecare speră, prin poezie, să ajungă acolo unde se întâlnesc vulturii, aşa cum scriam în poemul (sugerat mai sus) despre „şi vântul, vulturii, ploaia”, încă de pe atunci. Eu, mezinul familiei, i-am învăţat pe ai mei să se coboare într-înşii după soare. Am uitat să las vorbă, despre cum aş fi vrut să arăt eu sub corcoduşii care dau să înflorească. Câteva sugestii tot am apucat să aştern sub pasul de animal părelnic al versului. Prima oară am murit sfârtecat de bomba călimării din care vă scriu, a doua oară am murit de foamea şi setea cuvintelor. A treia oară am murit ca deşert, înflorit doar prin cactuşi, a cincea oară am fost o mare albastră în faţa căreia un orb, cu toiagul cu care se ajută la mers Dumnezeu, îi tot încerca trăinicia ţărmului. Astfel au urmat, ca pe tabla lui Moise şi a treisprezecea oară când am vrut să preschimb în ceva care nu moare, poemele scrise până în ziua când speram să vă aduc veşti de la zei. Voi spuneţi că-şi face, Homer, cruce deasupra ochiului de sticlă sub care s-a scris Iliada şi Odiseea? Eu vă spun că, doar versul, zboară vultureşte, în timp ce pendula din perete va şterge cu o gumă aceste destine, căzute ca frunzele, din copaci, toamna. Sângele care bate în mine, bate şi în steaua Vega, îndepărtata. Şi, cu trupul incendiat aştept versul. De un singur vers am nevoie! Înălţat ca un turn de aur într-un ţinut misterios precum acel Eldorado a lui Poe. Ca să vedeţi că prin acest vers până şi furnicile sunt gigantice. Continui să aştept în acest labirint unde simt că se ascunde versul de care vă vorbeam. Oceanul gândurilor mele există numai ca să acopere perla plăpândă a unui fluviu, ce mă ruga să curg împreună cu el în căutarea oaspetului nemărginit „peştele mai mare decât râul”.

4.  Introducere

     (parodie după Gabriel Chifu)

                                  de Tudor Cicu

Prima oară am murit

sub pasul de animal părelnic al versului

înverzind a mirare.

A doua oară am murit şi de foame şi de sete

deşi urla în mine oceanul existând dintotdeauna

pentru a-mi ascunde doar perla gândului.

A treia oară am murit în deşertul

care mă năştea pentru a patra oară conducându-mi părinţii

la groapă.

A cincea oară, ehei!

Ca o pungă doldora de galbeni şi de arginţi

eram peste voi toţi o mare albastră,

pendula ce şterge în voi

într-o singură trecere,

tot ce i-am promis femeii iubite într-o viaţă.

A şasea... a şaptea... a opta... etcetera...

Am fost nimic şi am murit.

(Ziua aceea în chip de lacăt de aur)

Ca o frunză uscată, fâl-fâl - prin aerul dimineţii!

Zicând că aşa face vulturul...

Au urmat poemele acestea, duse de un cortegiu cu îngeri

ca un ocean cu picioare...

A zecea, a unsprezecea şi a douăsprezecea oară,

murind, de dragoste rătăcit în părul femeii universale.

Până când m-am decis să mor de bătrâneţe.

Cum mor mările planetei sfârtecate de aceste întrebări

Până când, pentru a treisprezecea oară,

ultima lebădă a lui Andersen, simţindu-mă

puşca s-a risipt şi a curs;

vânătorul a rămas în văzduh închis.

Şi am urlat pur şi simplu: „M-am săturat să tot mor!”

Vreau să mă preschimb în ceva

Care nu moare –

ce nu moare? oare? şi are?