5. Spui singurătate, spui pustiu
Acum, ascultându-i pe alţii, îmi vine a spune şi eu ca Ibrăileanu: „că
fiecare lector are un Eminescu al său”. Eu, însă, nu caut amănunte ascunse, cu
orice preţ, în memoriile lui Slavici, cât să înţeleg, atât din ce scrie, ca şi
cum ar spune cuiva la spovedanie, ce a însemnat în viaţa poetului nostru,
această particularitate, de fel, pusă pe seama bătrânilor şi nu celor de vârsta
lui Eminescu. Mai clar: SINGURĂTATEA, ca o boală care după ce s-a instalat,
uzează trupul, roade creierul, şi întunecă mintea, ca mai apoi, moartea să
reprezinte doar o treaptă care se cere urcată curând. Ar fi interesant, acum,
să fi ştiut când a scris Eminescu, poezia „Singurătate”?!: „Ah! de câte ori voit-am/Ca
să spânzur lira-n cui/Şi un capăt poeziei/Şi pustiului să pui” (credem că ar
fi apărut prima oară în Convorbiri
literare, 1978).
Spui singurătate – spui – pustiu.
Câţi au rezistat singurătăţii şi câţi au ieşit teferi dintr-un pustiu? Dar,
dintr-un pustiu al sufletului? Ne este limpede că cei şapte ani de mare uzură
petrecuţi la redacţia ziarului „Timpul”, au însemnat ani de măcinare a
creierului său, obosit după nenumărate nopţi nedormite, cum spune Slavici.
Cităm: „ Stăteam şi eu adeseori cu el şi discutam... întregi nopţi senine, care
nu se pot uita. De obicei însă nu-l lăsam să stea, şi era destul să bat în
perete pentru ca să-şi stingă lumânarea”. Înţelegem de la Slavici , că Eminescu avea un obicei
de citea cu glas tare tot ce-i plăcea (mai ales poeziile) „şi făcea multă
gălăgie”. Atunci îi bătea Slavici în perete. Eminescu (chiriaş, de!) stingea
lumânarea şi se liniştea. Dar, continuă Slavici: „Peste câtva timp când credea
că am adormit, aprindea din nou lampa şi iar începea să bodogănească. Mă sculam
atunci, mă duceam la el şi-l rugam să mă lase să dorm. Aceasta-l răpunea”.
Punea la inimă Eminescu şi, cum inima îi era un pustiu, cum singurătatea era o
boală care-l încolţise, firesc era, ca poetul să se facă „tot mai îndărătnic”,
şi să-l apostrofeze pe Slavici, că-l teroriza. „Aceasta a fost pentru mine
primul semn al bolii de nervi care-l cuprinsese”, scrie Slavici. În calitatea
lui de gazdă, îi dăm crezare maximă. În familia lui Eminescu, doi dintre fraţi
pieriseră de aceeaşi boală, iar al treilea se afla răpus bolnav, acasă la
părinţi. Să nu-l fi durut pe poet cele ce-i scria bătrânul tată? „- Fă ce faci
şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate”. Bani de unde?
Încercase şi-n alte dăţi să se împrumute, sub diverse, explicaţii. Pentru că nu
strânsese îndeajuns, Eminescu nu dăduse curs somaţiei venite din partea
bătrânului. Observaţie: (Să am un frate (şi-l am), iar tata să-mi scrie,
astfel, cred că aş urla la cer, cu cuvinte necenzurate până şi de „furia” lui
E. Cioran). În timpul acela, spune Slavici, Eminescu a scris „Doina” (anume
pentru inaugurarea lui Ştefan cel Mare) „la care a asistat în o stare
sufletească prin care a pus mulţi pe gânduri” (I. Slavici). Golgota trăită de
Mântuitorul Lumii, se transpusese în Calvarul vieţii poetului: aranjamentele de
culise, tentativele de descotorosire de inflexibilul gazetar, conducând toate
la „moarte civilă”, trădarea unor carpatişti, măsluirile lui Titu Maiorescu în
propriu-i Jurnal, cabala francmasonică, trădarea prietenilor, situaţia fratelui
bolnav aflat pe patul de acasă al părinţilor, lipsa de bani, SINGURĂTATEA şi
PUSTIUL – toate, trebuie să fi contribuit în a da capodopera „Doina” şi a o
recita cu atâta patos la Putna ,
încât i-a înfricoşat pe toţi. Memoria mea îmi spune, că acest gest este
echivalent scenei de biciuire şi punere pe frunte a coroanei cu spini,
Mântuitorului nostru, de către soldaţii romani. Slavici punctează momentul ca
un om dinafară, uimit şi el, dar, mai târziu, când doreşte să plece la Viena ca să consulte nişte medici
pentru sine, recomandându-i lui Eminescu să plece şi el acasă în Moldova, la
fratele bolnav, nu ştie cum să limpezească apele, ca să fie bine pentru toţi.
Atunci, cred, a fost pentru Eminescu, măciuca dată (de singurul reazem al
vieţii sale, cel puţin aşa credea), în moalele capului: el îl ruga pe Slavici
să nu plece la Viena şi
să-l lase singur în Bucureşti. Slavici îl asigura că-i scrisese un bilet de
trimitere la Maiorescu ,
prin care îl ruga „să-l observe” bine pe Eminescu „căci mie mi se pare greu
bolnav”. Cum să privim aceste rânduri? Prin prisma lui Creangă, cel care îţi
spunea în faţă : mă doare inima de tine, dar de mine mi se rupe şi mai şi? Era
prea târziu! La d-l Maiorescu (după plecarea lui Slavici la tratament, în
Viena), Eminescu se „stăpânise” (avea alternativă?)... şi de la baie a fost dus
la casa de sănătate. Până aici, înţelegem cu toţii, Eminescu a fost un caracter
tare. Că l-au frânt până la urmă şi l-au depus la casa de sănătate, asta, mai
puţin l-a interesat pe Slavici. Dar, ceea ce nu înţelegem: de ce n-a fost
vizitat de prieteni la acea casă de sănătate? Nici Mircea Cărtărescu nu are
nimic însemnat despre aceasta, deşi, apelează la multe documente la care nu voi
ajunge eu. Certificatul din 5 iulie 1883, cu care ai noştri din ţară, îl
transferă la Viena (pe
ascuns) conţinea informaţia medicală, că Eminescu suferea de sifilis. E limpede
acum: un sifilis inventat şi „tratat” la noi în ţară cu mercur, pe corpul lui
Eminescu. Un tratament contraindicat, chiar nociv (din punct de vedere al
medicilor). Se invoca, vezi Doamne!: zestrea ereditară ori epuizarea nervoasă.
Să fim serioşi. Îl cităm din nou pe Slavici: „În ceea ce priveşte viaţa
sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. El niciodată (de subliniat
afirmaţia lui Slavici) nu vorbea despre femei decât având partea ideală a
fiinţei lor şi dispreţuia pe oamenii care aleargă după „fuste” ori vorbesc
despre afaceri scandaloase”. Pricepeţi acum, despre ce e vorba? Slăbiciunile
lui erau cu desăvârşire platonice, dar puse de Eminescu, într-un context de
religiozitate. Vorba lui Slavici: „Păcatul lui cel mare şi hotărâtor era lipsa
de rânduială în traiul zilnic”. Q.E.D. De acum, începea calvarul şi agonia
ultimelor sale zile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu