6. Un portret adunat din icoane şi imagini
Portretul pe care Slavici îl face lui Eminescu este cât se poate de
elocvent pentru drumul fără întoarcere în Destinul său. Cităm: „Nenorocirea cea
mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii
puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume
pentru tine pustie...”. Mai apoi: „Am rămas adeseori uimiţi de firea lui
îngăduitoare faţă de cei care se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui
se dădea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără milă...”. Să ne
mai mirăm, de ce (la comanda străinătăţii) prietenii l-au părăsit cu toţii, şi
nu credem că „numai” pentru faptul, că, aflat în centrul oricărei manifestări
pentru eliberarea Ardealului, trebuia să fie redus la tăcere şi scos din peisaj
(cum încearcă unii a sugera). Rămâne totuşi o enigmă (ascunsă, ori trecută sub
tăcere, în scrierile lui Slavici, pe care îl tot urmăresc eu, aici), când îşi
precipită plecarea la Viena ,
pentru investigarea a nuştiu care boli, personale, cu toate rugăminţile lui
Eminescu de a nu pleca şi-l lăsa singur, dar ştim cert că fusese sfătuit de
Titu Maiorescu să plece din preajma lui Eminescu, să-l lase fără sprijin, în
acea zi de 28 iunie 1883 când Eminescu a fost arestat şi internat la ospiciu.
Prea multe coincidenţe se petrec dintr-odată: 1). Plecarea precipitată a lui
Slavici la Viena , dar şi
indicaţia lui Titu Maiorescu de a vizita Italia. 2). Scrisoarea deja pregătită
de Slavici lui Maiorescu, prin care îl dădea pe Eminescu pe mâinile călăilor
ce-l vor încătuşa în cămaşa de forţă şi trimite la ospiciu. 3). Documentul
trimis de ai noştri dinaintea acelei zile, taman la Viena , prin care România se angaja să
semneze un tratat de secretă alianţă cu Austro-Ungaria, Germania şi Italia, ce
însemna de fapt, aservirea României Austro-Ungariei şi excludea revendicarea
Ardealului (una din principalele preocupări a Societăţii Carpaţii, din care
făcea parte atât Eminescu cât şi Slavici etc... 4). Telegrama prin care Otto
von Bismark în înţelegerea cu Carol I ameninţa România cu războiul. 5). Somaţia
lui P.P. Carp aflat în corpul diplomatic de la
Viena , adresată parlamentarului Titu Maiorescu cu fraza
celebră de-acuma: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Se pare că întrunirea de la Iaşi şi citirea „Doinei” la dezvelirea
statuii lui Ştefan cel Mare, îi hărăzise pesemne soarta. Ei bine! E astăzi,
altfel? S-a schimbat lumea cumva? Oamenii se conduc tot după aceleaşi principii
şi nu pierd prilejul de a-şi nimici şi înlătura pe cei ce le stau în cale. Fie
ei: buni, drepţi şi genii chiar. Să auzim şi gândirea de atunci a lui Slavici:
„Tot astfel Eminescu a fost prezentat de cei atinşi de adevărurile spuse de el
drept un pesimist cu inima neagră, un smintit, care, în loc de a profita de
bunăvoinţa oamenilor cu mare trecere, care-l îmbrăţişaseră, lovea orbeşte când
într-unul, când într-altul şi li se făcea tuturor nesuferit”. Să ne mai mirăm,
de ce somaţia lui P.P.Carp de la corpul diplomatic din Viena: „Mai potoliţi-l
pe Eminescu!”, a găsit, ieşiţi ca din pământ, zeloşi şi susţinători ai crucificării
poetului? Nu ne mai mirăm. Astăzi, ne oprim în dreptul statuilor lui şi ne
mirăm că societatea de-atunci n-a putut proteja un aşa geniu al Poeziei! Nu
numai că n-a putut, dar a făcut totul să-l elimine din decor. Slavici scrie
(peste 20 de ani) multe pagini despre prietenul pe care cândva îl trădase şi-l
lăsase singur în Bucureşti (dacă nu îl predase chiar cu bună ştiinţă) hienelor
care abia aşteptau semnalul terciuirii trupului său şi terfelirii numelui
poetului. Ca drept dovadă, dintre cei mai zeloşi (dintre care şi poetul
Macedonski şi publicistul Bumbac) se şi făleau cu producţiunile lor mizerabile,
sperând să se caţere pe soclul ce i-l hărăzise lui Eminescu, zeii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu