joi, 14 februarie 2013

309. Eminescu, cel răpus de singurătatea veacului său. (VI)




6. Un portret adunat din icoane şi imagini

   Portretul pe care Slavici îl face lui Eminescu este cât se poate de elocvent pentru drumul fără întoarcere în Destinul său. Cităm: „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie...”. Mai apoi: „Am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă de cei care se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dădea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără milă...”. Să ne mai mirăm, de ce (la comanda străinătăţii) prietenii l-au părăsit cu toţii, şi nu credem că „numai” pentru faptul, că, aflat în centrul oricărei manifestări pentru eliberarea Ardealului, trebuia să fie redus la tăcere şi scos din peisaj (cum încearcă unii a sugera). Rămâne totuşi o enigmă (ascunsă, ori trecută sub tăcere, în scrierile lui Slavici, pe care îl tot urmăresc eu, aici), când îşi precipită plecarea la Viena, pentru investigarea a nuştiu care boli, personale, cu toate rugăminţile lui Eminescu de a nu pleca şi-l lăsa singur, dar ştim cert că fusese sfătuit de Titu Maiorescu să plece din preajma lui Eminescu, să-l lase fără sprijin, în acea zi de 28 iunie 1883 când Eminescu a fost arestat şi internat la ospiciu. Prea multe coincidenţe se petrec dintr-odată: 1). Plecarea precipitată a lui Slavici la Viena, dar şi indicaţia lui Titu Maiorescu de a vizita Italia. 2). Scrisoarea deja pregătită de Slavici lui Maiorescu, prin care îl dădea pe Eminescu pe mâinile călăilor ce-l vor încătuşa în cămaşa de forţă şi trimite la ospiciu. 3). Documentul trimis de ai noştri dinaintea acelei zile, taman la Viena, prin care România se angaja să semneze un tratat de secretă alianţă cu Austro-Ungaria, Germania şi Italia, ce însemna de fapt, aservirea României Austro-Ungariei şi excludea revendicarea Ardealului (una din principalele preocupări a Societăţii Carpaţii, din care făcea parte atât Eminescu cât şi Slavici etc... 4). Telegrama prin care Otto von Bismark în înţelegerea cu Carol I ameninţa România cu războiul. 5). Somaţia lui P.P. Carp aflat în corpul diplomatic de la Viena, adresată parlamentarului Titu Maiorescu cu fraza celebră de-acuma: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Se pare că întrunirea de la Iaşi şi citirea „Doinei” la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, îi hărăzise pesemne soarta. Ei bine! E astăzi, altfel? S-a schimbat lumea cumva? Oamenii se conduc tot după aceleaşi principii şi nu pierd prilejul de a-şi nimici şi înlătura pe cei ce le stau în cale. Fie ei: buni, drepţi şi genii chiar. Să auzim şi gândirea de atunci a lui Slavici: „Tot astfel Eminescu a fost prezentat de cei atinşi de adevărurile spuse de el drept un pesimist cu inima neagră, un smintit, care, în loc de a profita de bunăvoinţa oamenilor cu mare trecere, care-l îmbrăţişaseră, lovea orbeşte când într-unul, când într-altul şi li se făcea tuturor nesuferit”. Să ne mai mirăm, de ce somaţia lui P.P.Carp de la corpul diplomatic din Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, a găsit, ieşiţi ca din pământ, zeloşi şi susţinători ai crucificării poetului? Nu ne mai mirăm. Astăzi, ne oprim în dreptul statuilor lui şi ne mirăm că societatea de-atunci n-a putut proteja un aşa geniu al Poeziei! Nu numai că n-a putut, dar a făcut totul să-l elimine din decor. Slavici scrie (peste 20 de ani) multe pagini despre prietenul pe care cândva îl trădase şi-l lăsase singur în Bucureşti (dacă nu îl predase chiar cu bună ştiinţă) hienelor care abia aşteptau semnalul terciuirii trupului său şi terfelirii numelui poetului. Ca drept dovadă, dintre cei mai zeloşi (dintre care şi poetul Macedonski şi publicistul Bumbac) se şi făleau cu producţiunile lor mizerabile, sperând să se caţere pe soclul ce i-l hărăzise lui Eminescu, zeii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu