- Cuvânt
înainte:
Doina Uricariu (care are un cuvânt înainte
în „Antologia poeţilor tineri, 1978 – 1982” de Laurenţiu Ulici, dă un verdict
care m-a aruncat, pur şi simplu, în această cursă nebună, cu poezia şi unii
dintre cei mai însemnaţi autori tineri de pe vremea criticului. Citez: „Era o
carte adevărată (Antologia lui L. Ulici – n.n.), într-o vreme când adevărul
putea să fie considerat un duşman de moarte”. Despre poezia întâlnită aici,
Doina Uricariu preciza: „era o poezie care nu se temea să stea sub sabia lui
Damocles...” Despre Laurenţiu Ulici, Doina Uricariu spune că „nu intrase în
jocul autocenzurii şi nici nu-şi pusese nici o zăbală, nici lui, nici poeziei
antologate”. Aşadar: avem în faţă o carte adevărată „o panoplie ce afişa toate
armele verbului interzise, o antologie ce stabilea, prin atâtea voci de tineri
poeţi, dreptul artei la pluralitate şi multiplicitate, dreptul cuvântului la
diferenţă şi revoltă, dreptul poeziei la libertate...”. Înţelegeţi, acum, de ce
Laurenţiu Ulici a fost un mare jucător? Jucător şi în critica literară? Ei
bine, despre aceasta vom mai vorbi.
- Eu, despre Doina Uricariu
Mi-a plăcut parabola criticului şi poetului
văzut prin perspectiva filozofului Nietzsche: broasca de pe malul lacului, nu
îndeajuns de preţuită pentru cântecul său, priveşte sus, spre înălţimi, la
vulturul ce-i tot da târcoale şi visează: „Ah! ce l-aş mânca pe ăsta!” Numai
că, lucrurile, de obicei, se întâmplă invers! Până la Antologia lui Ulici, nu-i
citisem poezia Doinei Uricariu. Aici, în Antologie, o găsim la pag. 577, cu cele 10 poeme reţinute de critic. Pentru
cineva, care aude pentru prima oară muzica de toacă la o mănăstire (cum ne
sugera recent intr-un articol) fanatizat de ea, se va trezi că, în curând, i se
va face tare dor de acele sunete ivite din „scândura de lemn chemătoare” – cum
spune poeta. Tot Doina Uricariu, spunea că „poezia este precizie şi istorie a
simţurilor şi creierului uman”. Cum ar fi trebuit să-i citesc, atunci, poezia
aceasta halucinant de vizuală? Ca pe o cârtiţă „ce sapă trupul meu” (cum sugera
într-o poezie), ca pe acel înecat ajuns după atâta zbatere, în sfârşit, la mal
(cum spune în altă poezie)? – Grea încercare! Tot ea, povestea un episod despre
mama dumneaei, care stătuse câteva clipe cu gura pistolului la tâmple. Ce poate
să-mi spună un poet, cu o mamă care a simţit toate astea? Mi-am zis că merită
să încerc a-i descifra poezia, atâta cât mi-a căzut sub priviri.
- Autoportret:
(reconstituit prin imaginile unor versuri,
din toate cele 10 poeme publicate în
Antologie)
Lângă
masa la care vă scriu aceste poeme, veghea mea se împarte egală ca pulberea în
ţevile puştii de vânătoare. Îmi beau ceaiul şi arunc o pietricică înlăuntrul
nostru, în suverana adâncime, cum ar fi spus poetul din mine. Bâjbâiala e
uneori mai sigură, pentru că, de fapt, eu pe tine te caut, ca pe o rugăciune
suprem înălţată Celui-de-Sus. Îl aud uneori şoptindu-mi la ureche: „să nu te
apropii de atâtea cuvinte, să le îndepărtezi cu mâna, precum acele plase de
paianjen întinse dinaintea ta pe luciul apei. Dar, să nu clatini, să nu atingi,
nicio învălmăşeală, mai cu seamă nici o tristeţe. Simt că de nu aş face astfel,
din singurul alb muşuroi ce creşte dinaintea mea ca o lumină, pântecul cerului
s-ar surpa născând mirarea; mirare pe care în mod asurzitor o vom auzi cum
strigă în noi un cântec de leagăn închipuit. Fără cuvânt, în această plutire
din care nu te pot opri, aş amâna ţipătul poemului ce se lasă nescris. Tu stai
aplecat pe marginea apei şi în tainică neştire răscoleşti chipul meu, oglindit
în pânza apei, cu un băţ uscat. Din trupul tău, o moară macină în tine piatra
de râu, de parcă te-ai fărămiţa cu încetul, în aura cascadei revărsate peste
rama acestui tablou obscur, în care până şi tu te prefaci şi om şi apă, precum
un animal ce se adapă. Şi te aud mereu cântând: trecea un bărbat obosit pe
cărare cu acest cântec de sărbătoare, ca un iepure cu frica în spinare ca un
zeu sărac în adorare...” iar eu, te privesc ca pe o floare dusă de apă şi
ascult prăbuşirea torentului în cascadă, senină, cu aura nătângă a unei flori
venită să te trezească şi să te smulgă din vanitatea unor filosofii vulgare.
Spui: nu te apropia, între mine şi tine se ridică acum o panglică tăiată scurt
din moarte. Şi, din nou acelaşi cântec de început, şi iar şi iar, urechea mea
aude cum plânge un copil care-a mai plâns.
4. Peisaj cu animal ce se adapă
(parodie după poemul cu acelaşi titlu de Doina Uricariu)
de Tudor Cicu
Din nou bate toaca la mânăstire
Cum bate aripa de înger a mîinii tale, cu-n băţ uscat
Răscolind mătasea apei.
Şi luntrea ce se prelinge
Ca o cârtiţă ce sapă sub trupul meu
În tainică neştire.
Din trupul tău şi umbra mea
Mi-am încropit o moară să-ţi fiu născătoare
Şi pleava cuvintelor,
Şi această ploaie ce-n neştire cade
Potop. Ca pulberea (o simt) în ţevile puştii de vânătoare.
Acest havuz cu stropi dintr-o cetate
Această aură a cascadei
Ieşită din tablou până la picioarele mele
Cresc într-o îmbrăţişare surdă.
Ca atunci când tu te rogi
Să-ţi fiu născătoare de taină.
Pe undeva, floarea-soarelui lui Van Gogh
În care te prefaci om şi apă...
Precum un animal ce se adapă la râu,
Plânge cu tolba de săgeţi împrăştiată
Ca arma ce, iată, nu mai ia foc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu