359. Din caierul vremii... (Poveştile de acasă -3 -)

1. Foto: Grădina mare, cu fâneaţă şi pruni.

2. Foto: În spate se zăreşte gardul de plasă cu pricina. Pe latura estică, cca. 85 m, în jos...

3.    Diavolii de pe Pământ

„Cu alt prilej, odată, mai pe–ndelete, poate,/voi arăta cum Firea le-a chibzuit pe toate”. Am citat, aici, două din versurile lui La Foantaine, din fabula „Dihania din Lună”. Despre astfel de „dihănii” ne vorbeşte şi Nicolae Ciobanu în interviul dat revistei „Mişcarea literară” nr. 1/2013. „Ca militar, în 1968, eu am jurat credinţă Patriei mele pe Constituţie, nu pe statutul partidului unic, nu pe tratatul pactului varşovesc. Şi de veneau peste noi ruşii (oare de ce s-au ferit?), chiar de muream, o făceam ca un patriot, mândru că sunt român. Şi poate că mai respectaţi, chiar temuţi am fi fost de cei care azi (români şi neromâni) ne ponegresc ori ne iau la batjocură; ori ne dau lecţii de bună purtare, prost-crescuţii” – dihăniile de după La Fontaine. Cu vreo doi-trei ani înainte, am stat şi eu de pază la drapelul românesc, în curtea şcolii, într-un cort improvizat, prilej cu care m-a străbătut aceleaşi sentimente, copil fiind. Citindu-i interviul dat, am şi acum, în urechi, susurul versurilor scrise cândva, de Zaharia Stancu: „Nu mai am cort, nu mai am nici un cort/Mă bate ploaia, vântul mă bate” (din: „Întâlnirea cu Attila”) şi, la acele gânduri amare: „Asta, nu m-a împiedicat să mă înstrăinez de ei cu regret, când am descoperit că una scriu, cântă şi alta fumează. Nimeni nu a pierdut, fiecare a câştigat... Dar fiecare în alt mod!” – am tresărit! Mi-au venit în minte, cele scrise de Ion Băieşu, în „Balanţa”: „-Mă, enoriaşilor! Tu-vă paştele şi evanghelia mamelor şi taţilor voştri! La muncă, ortodocşilor!” Băieşu, prevedea că, indiferent de câte „revoluţii” vor trece peste acest neam, la fel vom fi trataţi, fie de aceşti „de dinainte” fie de „cei de acum” – diavoli cât roşii, cât înfiretaţi (cum îi numeşte Nicolae Ciobanu). Şi, nu pot să închei, pe măsura vorbelor sale, decât cu vorbele „celuilalt” Gogol al naţiei: „Ciudat mai e făcută şi lumea asta a noastră... fiecare maimuţăreşte pe celălalt... Aş pune rămăşag că mulţi vor rămâne uimiţi că însuşi împieliţatul a apucat pe aceeaşi cale”. Le răstălmăcesc din gândurile mele şi celor doi. Finul Sorin, care nu prea le are cu literatura, pricepe, cam unde vreau eu să bat şaua:

- Naşule, eu zic, ferească Dumnezeu, n-am nimic cu capra oamenilor, da’ tot capra aia era împieliţata. Păi, ce vină avea ciobanul (le povestisem cum, mătuşa Sultana, îmi spusese numai mie, că se certase cu ciobanul nevrând să-i mai plătească înţelegerea cu paza, din pricina caprei aceleia), dacă împieliţata aia, cum simţise apropierea de casă, hai să-i dăm plasă ciobanului, să ne rupem de cârd şi, tule-o, spre casă. Că pusese nea Sile, un laţ? Păi, de ce să condamnăm bietul om, pentru încăpăţânata aceia de capră? Mata, spui, că ţi-ai făcut datoria stând nemişcat opt ore sub drapel. Toţi ne-am făcut datoria, cândva. Asta nu înseamnă că acel cioban nu şi-a făcut datoria. Că s-a desprins o capră din cârd! Hai să-i dăm în cap ciobanului acela... Atâta ne-a rămas?

- Da’, mai dă-o încolo de capră, măi Sorine!... Era frate-meu, care întinsese mâna după sticla cu bere, văzând că finul Sorin, o reţinuse la el, speculând câte ceva, în discuţia cu mine, despre anii de şcoală când făceam de planton la drapelul României.

- Acuma, nu-mi aduc bine aminte, nici eu, intervin în disputa lor. Făceam câte doi, de planton la drapelul României. Se pare că era prin ‘65, la moartea lui Dej. Dacă ar fi intenţionat, careva, să ne fure drapelul, ce puteam face noi, doi puşti de clasa a VI-a, ori a VII-a? Da’, ne dădea afară din şcoală? Ne dădea! D-aia, zic şi eu ca finul Sorin: De ce să-i dăm în cap ciobanului, pentru un drac de capră, ce nici măcar din aia râioasă cum zicea Nicolae Ciobanu, de vă zisei. Mai ţii minte frate-meu, pe Ali a lu’ Buruk şi Abibe? Buruk ăla şchiopul, om de serviciu, cu curăţenia, la şcoala din Tătaru! Îi furase un berbec lui taică-meu, de la stână, într-o noapte. Până la urmă, s-a dovedit, turnat de cineva, că Ali furase berbecul şi îl făcuse frigare, cu alţi câţiva „bandiţi” de seama lui. L-au judecat la o şedinţă CAP, pe tata. Că, tot ce era posibil, ca Ali să fi furat berbecul, da’, tata, ce a păzit? Dormea în timpul serviciului? Că, parcă, seara după o zi de păzit oile, le plătea cineva ore suplimentare ori spor de noapte, ca acuma? Totul intra la o zi muncă, cinci lei norma zilnică, că de aia am fugit eu de acasă, să dau la liceu, că şi avea tata, bani, să mă întreţină. „Ardeia-ar focul, cu decizia lor”, îi spunea tata, mamei, când venise amendat cu cinci norme şi reţinerea din bani, la plata de la sfârşit de lună, a contravalorii berbecului. „Păi, dacă îl prindeai, în saivan, şi-i dădeai una cu ciomagul în cap, nu te băga la puşcărie?”, întrebase mama. „Păi, da’ cum, altfel? M-au trimis ei, pentru o traistă cu porumb şi aia adunată după ce băgase tractoriştii, plugurile, şi ce mai răscolisem eu, de sub brazdă. N-ai auzit, motivarea? Că, o fi fost de sub brazdă, măi, nea Ioane, dar ce ar însemna ca toţi sătenii, să haiducim pe ogoarele ţării, cum ne vine nouă la socoteală, hai? Că, avutul ţării, e numai al ţării, nu să ni-l însuşim, care mai de care, cum li se scoală unora?”... Trântesc cu năduf sticla de plastic, goală, acum, de pământ, şi ea se duce agale, la vale.

- Naşule, ai rămas dator..., asta vrea să spună sticla aia. Hai la gardul nostru, că n-au schimbat nimic, ai noştri, pe vremea aia, cum nu mi-e ruşine nici cu ăştia, de acum, că vor schimba ceva. Nu vezi, naşule, că tot cine fură azi, o găină, face puşcărie, iar cine fură o uzină, e băgat în guvern să ne conducă?...

- Păi, dacă ştie cum se fură?, intervine frate-meu. Cu găinării d-astea, trebuie să dea exemplu cei care trag tunurile mari. Adică, să ne arate, că vinovaţi sunt tot mocofani de-alde noi, nu guzgani ca ei. Vezi, dintr-o capră moartă, tanti Sultana face o tragedie. Da’, ia întreab-o, ce părere are de ăia din guvern? Bănuieşti că-ţi va răspunde, că-i măcar unul, vinovat, că trebuie să i se ia capul?...

- Nu-i nevoie, frate-meu, să o întrebi tocmai pe mătuşa Sultana! Mai acum, câteva zile, venind aici, tot pe drumul ăsta, dau nas în nas cu Aurică, văr cu soţia. Stă câteva case, mai sus de noi. Acum, arată rău, un om dărâmat de sistem, poţi zice şi aşa. Fiindcă, acest Aurică, pe vremea lui nea Nicu, conducea utilaje de prima mărime: buldozere, wolle, excavatoare, etc... Era şi el, unul dintre cei de la ţară, folosiţi de fostul regim pentru a construi comunismul pe şantierele patriei. Şi, a venit revoluţia, de care, cum spune, şi el s-a bucurat. Dar, ce folos! Patria nu a mai avut nevoie de el, după trecerea revoluţiei făcute de muncitori şi restul poporului. Şi, l-a trimis acasă, până la noi ordine, i s-a zis. „Ordine” care n-au mai venit niciodată. A apelat şi la mine să-l angajez. N-am avut cum şi nici putere să-l ajut. Lăsat „la vatră”, precum Ivan Turbincă din povestea lui Creangă şi trădat de noul regim, după asta, Aurică s-a luat de băutură şi, de aici i se trage tot răul. Ca să-i mai oblojesc o ţâră sufletul, i-am zis că nu mai e mult şi ţara asta va rezolva într-un fel, răul făcut în istorie, că de la Burebista tot o scăldăm în doru-lelii, da’, ne-om deştepta, odată şi odată. Să crezi că-i de la ţară şi n-are cultură, că-i prost… Da’ ştii ce mi-a răspuns? Că,  ţara noastră e, nu împărăţie care se împarte, asta era pe vremea lui Burebista, acum e (vai de capul nostru!) colonie, de-o luăm ca pe jumări în furculiţă..., de-o dau rostogolul, până şi porcii cu piciorul, ca pe bostan, chiar mai rău, că, acum, arată ca scroafa lui de astă toamnă, moartă în coteţ, de n-a ajuns pârlită şi făcută jumări pe masa săracului. Că, degeaba visăm cu toţii la bunăstarea ce trebuia să ne vină de Crăciunul ăla de pomină, când l-am împuşcat pe dictator, că pe mese, au doar aleşii noştri, care „doar răstigniţi în pat îşi mai ciulesc urechea” la vaietele poporului, vaiete auzite şi-n liniştea nopţii. Ce sperăm pe anul 2013?, mi-a mai zis. Să se facă dreptate poporului şi să înceapă cu Iliescu, că de-acolo a început tot răul. Ăla e marele vinovat de ce ni se întâmplă acum.

- Omul simplu aşa gândeşte…, numai să aibe şi dreptate, îl aud pe finul Sorin. În mâna unui singur om, să stea cheia acestui rău ce ni s-a făcut?  Numai unul singur, să decidă soarta noastră, naşule?

   Nu mai aşteptă răspunsul, că trecuse hotărât la treabă, împreună cu frate-meu Niculae, care se tot chinuia de o vreme, de unul singur, să descurce valul de plasă încurcat, ori, mai degrabă,  prost lucrat.                

   M-am gândit, că, într-un fel, prin această întrebare, finul avusese revelaţia, pe care şi Mitea (din „Fraţii Karamazov”) – a avut-o, atunci când află cu o răvăşitoare bucurie, că bătrâna slugă a înviat, că Grigori trăieşte: „Mulţumescu-ţi ţie Doamne că mi-ai ascultat ruga şi ai săvârşit această minune fără seamăn pentru mine, păcătosul şi netrebnicul!...” Lui Mitea, anchetatorii săi, îi redase viaţa cu un singur cuvânt. Asta înseamnă să fii recunoscător celui care judecă drept. Celui care îţi redă viaţa, prin cuvintele sale. Dar, cum rămâne cu omul? Cel nesimţitor şi mult străin de zicerea unuia ca Aurică, vărul soţiei, omul de la ţară? Cruzimea omului de rând, aproape că atinge perfecţiunea (sugera Dostoievski), neintuind în mult mai târziul, socratian modern, Petre Ţuţea, pe filozoful care are şi el acces la adevăr şi, care, cam punctase recunoştinţa acestui popor faţă de credinţa ce-o arătase el, patriei. Cât despre noi, cei care cotrobăim în sacii altora, ce să mai zic? Dacă am deţine piatra minunată a diamantului din povestea lui Andersen, poate am arunca-o aici. Şi, cititorul ar zăbovi un pic şi ne-ar mângâia ceva mai creştineşte şi îndelung, bucuria noastră de a intra în dialog cu el.    

                                                                 (va urma)