370. (3 X 3... din comentariile mele -5-)

A. Pe Emil Brumaru, poetul basarabean, devenit „get-beget”, ieşean, îl întîlnesc în diverse reviste, uneori şocând cititorul cu versu-i ieşit din decor, alteori, sugestiv, muzical şi plastic. Pe blogul lui Ioan Avram, mi-a atras atenţia, din nou, şi am intervenit cu acest comentariu-poetic:

Rostogolindu-mă în văile mătăsii
am dat de Brumaru – poet dat, în aia a măsii!
Tocmai când îmi ridicam şura şi casa
mi se înfăţişă Moartea cu coasa.
“- Lasă-mă doamnă, n-ai auzit de Brumaru?
Acum îl strig, de-ţi dă una în cap, cu paru!”
Şi, Moartea, cum auzi de poet
îmi spuse: “- Am auzit, dar, te rog, uşurel…
Că m-aud ai mei, şi-mi cer versuri din el”.

B. O vreme, plecat cu familia, în Grecia, Ion Lazu posta pe blogul său, fragmente nostalgice din viaţa sa, înscrise în „Lamentaţiile Uitucului”, care, după „Vreme închisă” va fi cea de a doua carte-jurnal. Ne-am bucurat, când şi-a anunţat întoarcerea în ţară şi ne-am întristat că prin însemnările sale, străinilor care ne-au „colonizat” ţara şi, pe noi, odată cu ea, le răspundem dând din umeri:

Dacă aş fi pe aeroport, când vor sosi în ţară, le-aş spune aşa: „Koşkeldin, oca – efendi! Koşkeldin” (adică : bine-ai venit, iată, iar printre noi, domnule. Bine-aţi venit!). Şi, cine ştie, ar fi dat-o, conu Lazu, pe tătărească, nu pe grecească, cum zicea că se va înţelege, cândva, cu Oreste, nepoţelul născut în Grecia. Adică: „Ula, balam!! (sau, de ce nu) – Selam Aleykum! Glumesc, că aşa ne stă bine, la orice revedere. Are conu Ionu (cum îi place lui Culai „anonimus”, să spună) muniţie tare, acum, la întoarcere, că ne va face geloşi pe pana dumisale, pe toţi. Abia aşteptăm: impresii de pe Licabetus, ori de la Delphi, unde n-am ajuns, deşi eram la câţiva paşi, acum doi ani. Dar, o să-mi iau revanşa. Aşadar: „Koşkeldin, oca – efendi! Koşkeldin”. Şi ca să vadă conu Ionu că tătarul n-a uitat ce-a învăţat, îi zic: „Cennetten bir koşege” /un colţ de rai casa să-i fie).

P.S. Iar... ceva mai înainte, tot pe blogul său, la o frază, în care neputinţa de a îndrepta lucrurile în ţară, îl macină şi pe poet, şi pe omul simplu, trăitor pe marginea evenimentelor istorice, unde au adus străinii, neamul acesta primitor, şi credul, încă de pe vremea lui Darius a lui Istaspe:  „... Şi iată unde s-a ajuns!” (scrie Ion Lazu) . Încercăm să-i pătrundem în suflet prin acest catren improvizat ad-hoc:

<E trist că dinlăuntrul meu,

aş vrea să stăm de vorbă, să vorbim...

Să spargem şi diftongi în poezie.

Cu dălţi de piatră, ca în primitiva vie,

când Burebista, la înfrigurata retrocedare

ne-a izbit (pe toţi) cu-o cărămidă, drept în tâmplă:

- „ A mea e ţara-n lung şi lat - până la mare!”

- „ Şi noi? – căciulile ne-am dat pe spate.

- „Sunteţi o întâmplare, o minune...

Şi-mi pare rău, că Domnul... nu vă dă dreptate>.

C.  Un prim răspuns, la întrebarea doamnei Guner Akmola, solicitându-mi câteva date despre originea familiei mele, în satul Tătaru, pentru revista „EMEL”

Bunicul, pe nume Stoenciu Gheorghe, cunoscut, în sat, cu porecla: Gheorghe Golan, stătea la marginea satului (direcţia spre Cotu Văii), lîngă transformatorul satului, mai jos de cimitirul satului, cum mergi spre livada cu cireşi, caişi, etc... din fosta livada a CAP-ului. Care, mai ca tot ce s-a întâmplat după revoluţie, nici ea nu mai e. Bunicul era căsătorit cu Elisaveta şi a avut cinci copii: Ion (tata), Voicu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al bunicului) era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria şi stabilit o vreme prin portul dunărean, Oltina. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar, de-l ştiam de satul chinuiţilor), de la Dunăre, din satul Dunăreni, fostul Mârleanu. Bunicul, înainte de cooperativizare, avea cai şi căruţă, făcea negoţ cu gaz şi sare, cherestea, etc. Pleca prin Muntenia şi aducea de acolo alte produse. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea armă în casă: au venit „băieţii – cu zel de la partid, prin ’52 (nu sunt sigur)” şi i-au băgat un pistol în haine, în timp ce nu era acasă şi era doar copii. Apoi au descins şi l-au arestat, dar în loc de judecată, l-au trimis la Canalul pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani, când a venit, familia i se destrămase. El care ţinuse din răsputeri la unitatea familiei lui, să-i ţină, pe toţi, strânşi, lângă ogorul şi pământul său riscând, pentru asta, să facă doi ani de detenţie la Canal. Rămăsese doar bunica, acasă, cu Ilie, cel mai mic copil. Sava fugise cu un cadru trimis de la partid să facă colectivizarea: Neacşu îl chema. Acum sunt la Medgidia. Maria, plecase cu plodul ei din flori, aiurea (am scris despre ea în schiţa „Secretul – la postarea cu nr. 163” şi „Inima încăpătoare a mutului Udrea – postarea nr. 63”. Paulina, care îi promisese bunicului că nu va lucra, o zi, pământul ei în acel CAP, fugise cu unchiu-meu Petre, în Comana. Voicu, luase, într-o noapte, doi din mânjii bunicului şi fugise în Constanţa. Cu ceva bani, cumpărase o căruţă şi se ocupa cu transportul de cărbuni în port. Bunicul, la întoarcere, s-a dus după el şi l-a convins să vină acasă. Bunicul a murit în anul 1968 la vârsta de 83 sau 86? de ani (născut pe undeva pe la 1893 sau 1895 nu mai stiu exact. Din negoţul cu căruţa şi caii lui vestiţi, a făcut avere (adică bani pe care îi ţinea în doi saci mari), dar, voind să cumpere moara de făină a lui Roman Gheorghe, nu a mai avut timp, deoarece a venit stabilizarea şi a pierdut tot ce agonisise. L-a hârtiile din saci le-a dat, apoi, foc. Nimic nu s-a ales de munca lui de o viaţă... Doar cu o familie destrămată, după ce s-a întors de la Canal. Cam atât despre asta. Drama familiei lui, de mă va ţine Domnul, drept, la masa de scris şi, mă va inspira bunicul, de acolo, de sus, de unde îmi vegheză scrisul, o voi scrie în romanul: ARŞIŢA.