361. Din caierul vremii... (Poveştile de acasă -5 -)

5.  De la „Obsesia păsărilor” la obsesia fluturilor

  

      Reeditate, într-o cărticică demnă de colecţia sufletului şi intitulată persuasiv “Obsesia păsărilor”, Florentin Popescu îmi oferise, cândva, tabloul unor versuri „răscolitoare în propriile trăiri”, din care, nu ai cum să nu remarci aparenta linişte a lucrurilor din casa bătrânească a satului natal, bântuită de patina vremii. Satul, în care, poetul a zămislit, cândva, primele versuri, te izbesc, de la prima citire, în retină: zumzetul frunzarelor rostogolite de viscolul iernii „ pe zările desdoite spre nord şi spre sud”, iureşul păsărilor „pe cerul cu toamnă”, urletul „lupilor flămânzi de vorbe” , nechezatul cailor de suflet, sortiţi să ducă celor pentru care scrie „visu-n lume pe aiurea/ şi inima le-o face cântec” (De-acum coboară iarna...).

     Oscilând între cele două stări sufleteşti; a incantaţiei interiorizate în faţa lucrurilor (tentaţia afectivă) şi a meditaţiei nostalgice asupra locurilor pierdute mult rămase în urmă (tentaţia raţională), de remarcat (la tânărul poet de pe atunci), prospeţimea senzaţiei imagistice şi limpezimea sintagmei: „norii curg prin salcâmi înspre sud / şi e-atâta somn şi lună-n bătătură / că se aude rugina/ cum macină lanţul de la fântână/ şi petice de zid cum cad în bălării/ din pereţii de la casa bătrână/ ferestrele-aşteaptă nuci şi gutui/ tabla trosneşte pe-acoperiş de căldură târzie/ şi uşa beciului s-a-ncovoiat demult” (Umbra căzută pe lucruri). Găseşti în acele versuri, reminiscenţe ale fiilor şi fiicelor satului, despre acei „colţuroşi ţărani cu inima de păsări” (Acum în satul meu coşarele visează) şi cărora, Florentin Popescu le poartă omniprezent, peste tot, fie şi gonind, spre cetatea mult-visată a poeziei: „un viscol m-a gonit înspre cetate” lăsând carte scrisă de suflet celor de acasă „trimite-mi gândurile spre cetate pădure” (Punţile), întrucât “acolo spune basme pe sub ierburi un râu” (Drumul) şi „numai sunete sunete/mă lovesc peste ochi peste gât peste piept” (Nefireasca vânătoare). Dar cetatea mult-visată se dovedeşte a fi „în umbra Muntelui magic” unde arde la fiorul cuvintelor „ascunsul cântec” care-şi cere în lume, locul şi destinul: „dă-mi Doamne, dă-mi Doamne, cer ca un nebun/ tăria de-a rămâne foc şi-o noapte şi un ceas” (Eu nu mai ştiu nici-o tăcere-n care). În „formaţie” completă, a doua zi de când lucrăm la gardul de plasă zincată, suntem prezenţi în grădina mare, acasă la ţară, la Negoşina. Toată poezia lui Florentin Popescu, de care le vorbesc şi celor doi tovarăşi de muncă, se simte în fiecare colţişor de aici. Petice de zid cad în bălării din pereţii casei, ferestrele aşteaptă nuci şi gutui, dar cei care trebuiau să le pună, acolo, sunt duşi demult. Nu mai e nimeni la casa bătrânească. Mai vin eu şi soţia, în weekend, ori atunci când sunt necesare lucrări la stupi. Facem şi noi, cam ce ne stă în putinţă şi nu ne ia prea mult timp: întreţinere garduri, cositul fânului în grădină, curăţatul pomilor, etc… Vedem şi noi cum magazia veche stă într-o rână, gata să se dărâme, că uşa beciului s-a-ncovoiat demult (cum spune poetul), că ţigla trosneşte pe-acoperiş de căldură, vara, ori sub greutatea zăpezilor, iarna şi, singurul lucru care ne mai alină sufletele, sunt tot norii care curg înspre sud, şi iureşul păsărilor prin frunzişul pomilor, prin care zărim munţii, în depărtare şi până la vârful Penteleu.

-  Naşule, ne mai trebuiesc cinci stâlpi de gard, îl aud pe finul Sorin. Am văzut cu Nicu, acolo, în fundul grădinii nişte salcâmi, drepţi, tocmai buni de bulamaci…

- Ştiu eu?...

- Lasă naşule, că nu se termină salcâmul pentru floarea albinelor cu doi-trei pomi, acolo. Ştiu ce vrei să zici, că poate găsim altă soluţie, da’, nu naşule, că nu e lemn mai tare pe aici, ca salcâmul.   

Fac semn, că, e în regulă şi mă uit cum cobor la vale cu drujba la ei. După o vreme, aud şuierul drujbei. Îmi arunc o privire pe salcâmii din jur. Au început să răsară mugurii ciorchinilor de floare. Am temerea, că, datorită secetei (n-a plouat în primăvara asta) şi a exploziei solare (călduri ca-n vară, ce au venit dintr-o dată), floarea de salcâm va „invada” peste noapte şi n-o să aibă suculenţa necesară culesului pentru albine. Fâneaţa, e bună, deocamdată, dar dacă nu va ploua în următoarele zile, tare mă tem că va însemna alt eşec pentru recolta de miere, în acest an. Mă uit pe cer, ca ţăranul, în plin câmp, când îşi dă pălăria de-o parte şi se scarpină îngândurat după ceafă, cu ochii, spre cele zări. Aş face o cerere, pentru îndreptarea lucrurilor, direct la Dumnezeu. Scrisă. Ca aceea a lui Vanka Jukov din schiţa lui Cehov, cel de-i scrisese bunicului, astfel: „Dragul meu bunel Konstantin Makarici! Iată şed de-ţi scriu hârtie…”. Apoi, după ce şi-a spus micuţul orfan, ucenic la o cizmărie din Moskova, oful, că, adică, să vină bunelul să-l ia acasă, că el nu mai poate îndura, a lipit plicul şi a scris adresa bunelului:”Bunicului, în sat la noi”. O fi ajuns scrisoarea aia vreodată la cine trebuia?... Ia uite, la ce mă gândesc şi eu? Că dacă i-aş scrie eu lui Dumnezeu, adresantul fiind unic în Univers, scrisoarea mea ar ajunge! Dinspre vale, sosesc ajutoarele cu parii de gard, gata ciopliţi, ascuţiţi, pentru a fi bătuţi în pământ. După primele bătăi, se rupe şi coada de lemn, la baros. Şi, fără baros, ne va fi foarte greu să urnim gardul de după stâlpul acela de colţ. N-am încotro. Iau pieptiş panta spre nenea Stroe, adică, de-a dreptul, prin alte grădini, scurtând drumul către nea Sile, să văd de are vreun baros mai acătării. Casa lui nenea Stroe e acum părăsită. Nenea Stroe a murit demult. Îl ţin minte, doar când îl căra, de la bufetul din sat, nepotul, într-un cărucior de butelii. Sta, cu fundul în căruţ, şi nu sufla o vorbă, deşi, nepotul îl hurduca pe stradă, în jos, ca pe un sac de cartofi. Acuma, nici grădină nu prea mai pare a avea nenea Stroe. Eheei!... „Când n-ai grădină, ţi se pare că nici casă nu ai”. Încerc să-mi aduc aminte, să fie vreo zicală populară ori vreo frază scrisă de cineva. Nu-mi aduc aminte. Şi, nea Sile dă din umeri, adică, nu are baros. Mă trimite la vecinul  Vasilescu, că, sigur are. Pe Vasilescu acesta, veterinar de meserie, l-am pomenit aici, de când m-am însurat şi am venit în Negoşina. A venit de pe la oraş, după ieşirea la pensie. Stă, acum,  în casa tatălui său. Auzisem, în casa socrilor, că trăise cu o verişoară, că au avut împreună şi-un copil, altceva nimic. Un vecin tare ciudat. Mi-a cerut voie, odată, după dispariţia socrilor,  să prindă şi să ia el unul din roiurile de albine care se tot aşezau pe ramurile nucului meu de la poartă. Când am sosit într-un weekend, m-a rugat să văd dacă i s-a organizat albinele în stup. M-am luat cu mâinile de cap. Pusese ramele invers decât în mod normal, adică, obturase urdinişul cu suprafaţa ramei şi a fagurului pe ramă. În plus, fagurii, de rame, erau prinşi în cuie. „Măi, da mai nevolnic şi mai nepriceput ca acesta n-am putut să văd!, i-am zis soţiei. Ce fel de veterinar o fi fost şi acesta la viaţa lui?” Apoi, tot un ciudat a fost şi taică-su. El locuia la ţară, unde ţinea o a doua nevastă, care îngrijea de casă şi animale, în timp ce prima lui soţie sta cu copilul la oraş. „Şi aia, ştia?”, am întrebat pe ai mei. „Ştia, dar se pare că era mulţumită că avea grijă, cineva, de casă şi animale”. Mă întorc cu un baros de 10 kg, dar nu mai dau de ajutoarele mele. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta…, parcă au intrat în pământ. Îi zăresc după o bună bucată de vreme, pe amândoi, finul Sorin şi frate-meu Niculae, gâfâind bine, arătându-mi câte un fluture în fiecare din palme.

- Ei!?!... Al cui e mai frumos, naşule?

Dacă aş avea pălărie pe cap, sigur mi-aş fi scos-o şi m-aş fi codit, ceva vreme, ca Moromete a lui Preda. Dar, nu am pălărie. Mi-aduc aminte, că eram acasă, pe uliţa copilăriei, să fi avut cam 13-14 ani… Ne jucam în curtea vărului meu Aurel. Unchiul Niculae, tocmai tundea, aşezat cuminte pe un scaun, în bătătura casei, pe Nelu a lu‘ nea Voicu, unul din verii mai mici, cu o maşină de tuns, manevrată numai din degete. Îi trăsese o dungă „mărimea zero”, chiar pe creştetul capului şi se stricase maşina. Nu mai mergeau cuţitele alea, ori arcurile, aşa că, unchiul Niculae, îl abandonase pe „împricinatul” rămas prizonier pe scaunul lui şi plecase în magazia cu scule, s-o repare. Cum stătea văru Nelu, aşa nemişcat, un fluture, de mărime destul de mare, crezând că s-a deschis o floare în capul ăluia, taman acolo se aşezase. De unde a apărut frate-meu, nimeni nu ştie şi, cum i se mai zicea şi „fluturaşul”, că era mort după fluturi, s-a întâmplat că, odată îl vedem pe văru Nelu picând ca electrocutat, de pe scaun, jos, şi urlând ca din gură de şarpe. A dat fuga unchiul să-l ridice de pe jos, să-l ude cu apă, ca să-şi revină bietu’ Nelu. Şi, numai ce-l auzim pe unchiul Niculae, cu o voce blajină, către frate-meu: „Mă, nepoate, ce făcuşi mă! Păi, să faci tocmai, tu, o treabă ca asta? Se poate, măi.. măi!?!...” Ce se întâmplase? Frate-meu văzuse fluturele aşezându-se pe chelia „impricinatului” şi, nu putea rata ocazia să nu ia o bâtă de lângă cocina porcului şi să doboare fluturele acela nemaipomenit. Îi reamintesc întâmplarea lui frate-meu şi el râde mânzeşte. Adică, de unde să înţeleagă el, pe atunci (mai mic ca mine cu şase ani), că odată cu fluturele, va cădea ca fulgerat şi văru Nelu? Mă iertaţi boieri dumneavoastră că am luat-o şi eu, acum,  pe urmele poetului Florentin Popescu, care mai spunea: „eu sub zăpezi aprind cuvinte/ şi drumuri năvălesc nemaiştiute-n oameni”. N-am dreptate?

       

                                                             (va urma)