4. Scadenţa vremurilor
Un faimos personaj, creionat de T.
Muşatescu în „Titanic vals”, ca făcând parte din categoria celor care trag
sforile în politică, spunea ceva de genul acesta: „În politică marea artă e să
te gândeşti la toate înainte şi la nimic după”. Impresia pe care mi-a dat-o
romanul („Scadenţa”) avocatului Valere Burlacu (născut prin părţile Buzăului)
este că, acele trei personaje cu care facem cunoştinţă sub crucea Caraimanului (încă de la pag.1), în anul de graţie 1987,
deci cu doi ani înainte de revoluţie, fac parte din categoria celui creionat de
celebrul dramaturg. Ce spune autorul: „Creăm încă de pe acum condiţiile propice ca reprezentanţii
poporului construiţi în Cooperativă să contribuie, atunci când va fi cazul, la
edificarea noii lumi şi la bunăstarea propriilor lor familii” spune unul dintre
cei aflaţi la acest ceas de mare taină. Filozofia lor?: „aceştia nu au nici
mamă nici tată, ci doar, în faţă, lumina călăuzitoare a Cooperativei.” Pentru
ca Dumnezeu să poată fi auzit în biserica Sa, omul a ales tăcerea, ne sugerează
o vorbă din popor; şi autorul Valere Burlacu l-a ales pe eroul romanului său,
profesoraşul de istorie George F. Ioanide, care nuanţează în linii mari
însuşirile unui astfel de om în pielea unui profesor de istorie, la şcoala generală din Găvăneştii
Buzăului, pe undeva la Cuca Măcăii , cum ar spune cineva. Pe de altă parte: „Tăcerea e
remediul tuturor relelor” – stă scris în Talmud. Tăcerii lăsată în familia
profesorului Ioanide, după plecarea sa din Bucureşti îi urmează firesc scadenţa
plăţii: dezmăţata şi veşnic nemulţumita Alina, soţia profesorului, sfârşeşte
undeva mai târziu, cam în toiul revoluţiei şi nimeni nu mai aminteşte de ea. Nu
înainte de a încurca şi iţele vieţii profesorului al cărui destin pare a fi
urzit de mână de femeie. Osatura pe care
sunt „construite” individualităţile celor care ne conduc, e punctată
machiavelic de autor: „avem nevoie de oameni care la momentul potrivit să aibă disponibilitatea şi agilitatea să sară
dintr-o barcă în alta fără a-şi stropi blazonul”, spune unul dintre „greii”
care vin, acum, să ne conducă destinele. Planul acestora constă succint în
coordonatele Z şi H : „Atunci, în ziua Z şi la ora H, nouă nu ne va rămâne
decât să deschidem larg porţile cetăţii pe care să intre toţi nebunii avizi de
putere, să-i lăsăm să se macine între ei pentru a ne crea nouă membrilor
Cooperativei, aura de izbăvitori ai neamului”. Cel de-al doilea plan şi cel
realist, constă în trecerea prin cele ale vieţii şi sorţii a eroului central al
romanului, G.F.Ioanide, blând şi bun, croit după chipul Dumnezeului căruia îi
slujeşte şi-i duce adevărul şi înainte de 89, ca delegat al unui Congres al
minciunii şi slugărniciei, dar, şi după 89, în calitate de senator într-un
parlament al vocilor surde, deşi, cititorul simte că omul Ioanide chiar aşa
îngenunchiat de ambele sisteme, dar stând cu smerenie şi drept în faţa lui
Dumnezeu, este mult mai puternic chiar decât aceste „stânci” cu care se ia la trântă când i se pun, dinainte. Dar cum
„tot ce mişcă, îşi are o scadenţă...”, ea, scadenţa, chiar vine şi în cazul lui
Ioanide, aceasta fiind mai demult timp, planificată.
Stăm la măsuţa scundă, aşezată sub
nucul de la poartă, cu mici, pulpe de pui şi bere pe masă. Tocmai mi-am
terminat dizertaţia despre acest erou de carte, argumentând că mai există
bărbaţi şi în ţara asta. Asta ca să lămuresc problema politică „învârtită” de
ajutoarele mele, în timp ce desfăşurau, la vale, gardul din plasă de sârmă. De
câte ori privesc la coroana nucului, îmi sună în ureche cele scrise de
scriitorul moldovean Ion Druţă, cel cu „Clopotniţa”: „Las’ că-i bine, Ioane!…”
- Ai zis ceva, naşule?, îl aud pe finul Sorin. Ce, nu-ţi place cum a ieşit
friptura? Micii, ce-i drept, i-am cam scăpat la jar mai tare…
- Nu, nu despre asta e vorba. Mă gândeam la o întâmplare povestită de un
rus, Cehov. Nu ştiu cum îi zicea povestirii aceleia, dar, când capul familiei
venea acasă cu peştele prins pe baltă, mai întâi, nora îl da bătrânului să-l
încerce, iar dacă bunicul nu murea, i-l luau dinainte şi serveau masa toţi ceilalţi.
- Şi dacă se nimerea să fie otrăvit?, rămase frate-meu cu paharul de bere
neînceput în mână şi ochii mari către mine.
- Păi, ce să-i mai facă!? Îl pregăteau pentru înmormântare…
- Măi, drăcia naibii! Da, ce suflet aveau ăia pentru moşul lor!?! Ăştia îl
întrec pe nea Abduraym de la noi din sat. Îl ştii pe Abduraym de la cântarul
CAP-ului, frate-meu? Îi fac semn, că da, mi-l aduc aminte şi-l rog să spună, ce
ştie, mai departe.
- …C.A.P.-ul avea un cântar-basculă, la intrarea în sectorul zootehnic.
Acolo se măsurau căruţele, camioanele, ce veneau încărcate de pe câmp. Abduraym
era şeful cântarului. Trecea tot într-un catastif cu scoarţe cartonate. Fiecare
căruţă şi fiecare căruţaş, fiecare camion cu încărcătura lui. Nimic nu-i scăpa.
Periodic îl prezenta preşedintelui de CAP, nea Sady. Vecinul nostru, Ilie
Ivanciu, era şi el şef, în vremea aceea, la crama din sector. Seara, trecea cu
Ilie Socodol şi Gică Koian pe la cântarul-basculă. (Gică Lupu, îl chema, dar în sat i
se spunea „koian” de la iepure, că era îngrijitor de iepuri, în sector).
Trăgeau câte ceva la măsea, prin crama unde şef era Ilie Ivanciu şi, când li se făcea foame,
dădeau iama, în traista tătarului cu cele de-ale gurii, din bojdeuca de la
cântar. Uneori, intrau peste tătar şi-i cereau de la obraz câte ceva de potolit
foamea, alteori, se serveau singuri, că Abduraym era mai mereu pe afară, sau pe
dedesubt, de ungea basculele cântarului. Ieşea tătarul şi da cu ochii de
musafirii nepoftiţi. „Ai… aiii… Da’, arde bre!” „Arde, arde, nea Abduraym…” Nu
le zicea nimic, tătarul, că, de! Mai îi pica şi lui, o sticlă , uneori, sau
chiar ceva carne de iepure…, cine mai ştie! Într-o zi, ce s-a gândit nea
Abduraym, ia să le-o fac ăstora, să-i învăţe minte…
- Ei!?!... – întrebă finul Sorin, făcând, din nou, plinul la pahare.
- Ce credeţi că i-a dat prin cap, tătarului? Într-o bună zi, a prins într-o
plasă-colivie, pusă la şopronul cu grâu vărsat de lângă bascula-cântar, nişte
ciori. Le-a jumulit bine şi, le-a pregătit pe jar, acolo la cântar, şi le-a pus
într-o farfurie, undeva, lângă geam. Ştia el dinainte, ori presimţea că va fi
iar călcat de fomişti, dar, pregătise minuţios, ciorile alea, şi aştepta să
înceapă distracţia. Cum i-a zărit, pesemne, venind spre hogeacul său, fuga
dedesubt, se făcea că are treabă, moşmondind câte ceva, pe acolo. Când a intrat
băieţii cu arsuri la stomac şi au dat de friptura ca de porumbel, pune-te la
ros copane şi piepturi de porumbel, că, la apariţia tătarului, dacă mai
rămăsese câteva bucăţi neatinse. Văzându-i, cum mâncau cu atâta poftă, mai că
saliva şi Abduraym, dar, ochii cred că-i avea cât cepele. „Scuze bre, nea
Abduraym, da‘ am văzut că mai rămăsese câte ceva şi pentru noi… Acum, poţi să
ne trimiţi la „şeitan” al vostru, noi, tot ăia rămânem. Arkadaşi cu mata şi să
ne trăieşti bre, nea Abduraym!” „Da’, estem bun?”, se holbă tătarul,
neîncrezător. „Cum dracu’ bre, carnea de porumbel să nu fie bună?”, se mirară
ei. „Da, porumbel… porumbel… Ula! (măi)… măi!, se minuna tătarul. Slavă lui
Alah” Şi, se ruga, pesemne, cu gândul că nu păţiseră până atunci, mai nimic.
Ba, dimpotrivă, se băteau lupii, la gurile lor. „Ia şi mata nea Abduraym, îl
îmbiau ei, văzând că tătarul nu e supărat. Ia, bre, până nu-i prea târziu”. Mai
mult, îi înfipse un copănaş de „porumbel” şi tătarului, în mână. Văzând nea
Abduraym, că românaşii nu glumesc, de fel, luă de gustă şi el, şi gustă...,
până termină bucăţica. „Nu-i bun, bre, porumbelul?”, îl întrebă unul dintre
musafiri, pe tătar. „Ce porumbel… Crau-crau! Asta, prins ciori, bre!”, se dădu
de gol tătarul. „Ce ciori, cum… ciori? E porumbel toată ziua!” Ăia, pe-a lor,
tătarul, pe-a lui…, până la urmă, s-au lămurit cu toţii. „Noi, am mâncat,
crezând că-i carne de porumbel, da’ tătarul, ştia bine ce mănâncă, însă n-a
putut, zicea, să se abţină când a văzut cu câtă poftă îi înghiţeam friptura”,
ne povestea tata, că ar fi zis nea Ilie Ivanciu, când le povestea, şi lor,
păţania cu ciorile fripte.
- Ca în povestea lu’ naşu, cu scadenţa aia… Nu-i aşa, naşule? Şi-au aflat
şi ei naşul, cu Abduraym acela!..., conchise finul Sorin, pesemne, plăcându-i
şi lui, întâmplarea aceea de demult.
Luna e ca o seceră, undeva, în jos, către culmile dealurilor îndepărtate,
stelele sus, limpezi, semn că şi mâine va fi o zi senină, cu soare, tocmai bună
pentru a ne termina treaba începută. E târziu. Ceasul să tot fie trecute de
orele 23. Înainte de a mă lăsa somnului, mă gândesc că, şi după 23 de ani de la
„revoluţie” (vedeţi scriu cu ghilimele, or fi ştiind ele ce caută acolo), ar
cam fi cazul să mă aşez şi eu la marginea pădurii, şi să constat ca Stan
Păţitu: „Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult într-un loc”.„Că, astăzi, nu le
mai ajungem unora nici cu prăjina la nas? Şi de i-am numi „zmârdoare
uricioasă”, apoi tot claca dracului este şi această nouă clasă politică de pe
la noi. I-am adus cu lăutari în casă (votul ăla de 99.89% ca la nuntă, nu ne
spune nimic?). „Şi focu-i hazliu, dar tare rău te pîrjoleşti câteodată”, spunea
maestrul, dar tot nu ne-am învăţat. Acum culegem şi ce spune cântecul lui
Daminescu: „Varsă ţara lacrimi grele/Găurind pământ cu ele”. Apoi (cu pile şi
tupeu cât le ţine şoriciul), cei care nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai
citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare, vor avea şi ei
„dur fermanul” lor, cum se întâmpla pe vremea fanarioţilor cu cei care tot se
căţărau pe scaunul cel mai înalt al ţării. Dracul i-a adus peste sărăcia
noastră, tot dracul va sălta sacul de după horn cu băsenelele babei, cu tot.
Că, unii, au pus săbiile jos a neputinţă, că, alţii ne îndeamnă să le trecem
din dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor, în mâna lor
stângă spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care s-au cuibărit, întrebarea e
bine pusă întotdeauna, ca mai târziu să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate
spre cer, ca samovarele puse la focul sărăciei.
(va urma)
Off şi-Aman, Efendi!
RăspundețiȘtergereEu, dinspre partea mamei, am avut unul dintre unchi acar la cefere. Era fratele cel mai mare, din nu mai ştiu cîte zeci de fraţi (că aşa-i la ceangăi: eşti bogat, de ai copii, nu la ce ai şi ai să le dai...) Era aşa de vînăt la trup şi de scofîlcit de la natură (cam aşa am fost şi eu, dar nu vînăt, cam vreo 40 de ani, din cîţi acu'am), că-i ieşise vorba că - avea şi el o casă plină de copii, verii mei neştiuţi aproape - puneau capcane ciorilor şi pretindeau că mănîncă porumbei... Aveau şi hulubar, ce-i drept!
Dar, nu de ciori vreau să-ţi spun. Ci, de că am asistat cum sfrijitul acela de unchi-acar (pe cînd eram secebist şi oftam după Mara, o tătăroaică şi prima fată iubită de mine..., dar de departe) a mîncat o pîine neagră de 2 kile (nu ştiu de se făcea-n toată ţara la fel, pe la moartea lui Dej), cu-un chiştoc de slănină afumată, de nici două degete de om deplin... Doar cu ceapă, sare şi o găleată de apă!... Şi nu mi-a dat, măcar - "ia, nepoate, pote ţ-o hi poftă, să nu lepezi!..."
De atunci (pesemne că eram flămînd, pesemne că doar mi-a făcut poftă, după cum drămuia: peste-o hălcuţă de pîine, o unghie de slană şi-o felie ca de lămîia-n ceai, de ceapă sărată din drob de sare zdroghit la chiuă, apoi mesteca fiece dumicat preţioase minute, înainte de a cogîlţi, a mai trage o sta-cană cu apă înainte de a-şi relua ritualul...), m-am jurat să nu mai stau în preajma oamenilor care mănîncă, în timp ce eu nu am ce... Iară, pe unchi, l-am şters definitiv de pe lista rudelor.
Umbla vorba că n-avea carte, că şi-a cumpărat certificatul de 4 clase c-un porc, c-un viţel... poate cu amîndouă. Aşa a intrat şi la şcoala de acari şi tot aşa a şi terminat... Şi, la fel se menţinea-n slujbă... Ca 90% din "muncitorii" acelor vremi, ţărani în restul timpului lor. Aşa a fost şi-n Ţara Bîrsei, între 1960-63, că Braşovul era încă mic, dar avea multe industrii în care munceau ţărani-muncitori ce acopereau o imensă arie, cam cît ai trage un semicerc cu centru-n Tîmpa şi marginea la Întorsura Buzăului, prin tot Ardealul. Dar, măcar mulţi dintre ăia i-am cunoscut oameni dintr-o bucată, buni meseriaşi, dar şi miloşi cu un ucenic famelic, indiferent de nat... Nu ca lichelele de orăşeni, buni numai de batjocuri şi de insulte...
Viaţă?... Da, Viaţă pe care-am îndurat-o şi n-am a o uitare!
După cele scrise de dumneata, bădie Culai, se va aşterne o linişte grea, chinuitoare. Cine n-a trăit aşa ceva, n-are a pricepe. Multă vreme voi mai rătăci eu, pesemne, pe acele drumuri de ţară, cu ulcica în mână şi cu poveştile acestea, în gând.
RăspundețiȘtergere