A. După ce LIS a renunaţat a mai posta pe
propriul său blog, Radu Humor (unul din vajnicii comentatori) a continuat să
posteze comentarii, sperând într-o revenire a poetului. L-am urmărit şi, uneori
i-am adresat câte un cuvânt de încurajare, dar şi de respect pentru toată
strădania sa. Mult respect domnule Radu Humor şi pe această cale:
LIS a tăcut pe blogul său, spun
unii. Eu cred că starea sa, după acel referendum, când a decis să nu mai
continue pe blog, e: „De gheaţă cu genunchiul la inimă adus”, cum spunea A.
Rimbaud. D-le Radu Humor! Toţi ceilalţi, cititorii acestui blog, vă citim comentariile
şi, unul eu, înţeleg bine, când unii tac, ştiu ei de ce tac. Chiar stăpânul
blogului a scris cândva „un maldăr de patimi... plus traista şi husa celui care
vine să-i dea viaţă” (paparudă). E
mai bună „înfrângerea”, scria poetul,
în alt poem (factorul cal). Ceva mai
în urmă, imaginea celor petrecute în senatul României, cu ocazia debarcării lui
Mircea Geoană din funcţia de preşedinte
al senatului (cu însuşi M. Geoană,. vorbind pentru ultima oară în calitatea sa
de al doilea om al statului), m-a trimis cu gândul la episodul accidentării lui
Marmeladov din „Crimă şi pedeapsă”. „- De ce râde neghiobul acela”, spunea
Katerina Ivanovna. Aştept momentul în care va răsări din acest popor, cel care
ne va lumina pe toţi, cum i se spusese părintelui Zosima, de către o femeie din
norod (din alt roman dostoievskian): „Mi-ai luminat inima, taică”. Zosima e un
Iov postum. Înţelegem că acestui norod contemporan, i se pregăteşte soarta lui
Iov. Dar, vai de acei care se erijează în Dumnezei judecători. Adevărul, va
dăinui chiar şi după linşajul acestor zile, care au cocoşat spinarea poporului
meu. Nu arunc cuvinte mari! Tot aşteptăm, ca lucrurile să ia o întorsătură
neaşteptată, ca în 1001 de nopţi şi, să ne destăinuie naşul lui Mario Pazo,
miza dialogurilor „necesare” cu Traian Băsescu, înainte de cea de a doua
candidatură (la un post B 1 TV), el – comentatorul - pe postul de mediator
„bucurându-se, de parcă ar fi fost o stea picată din cer”. Greu de crezut că se
va întâmpla aşa ceva. Prezenţa marinarului Long John Silver al lui
R.L.Stevenson (ăla fără un picior, al nostru fără un ochi), i-a putut prilejui,
de atunci, încoace, nuştiu câte (paranghelii) „cinşpe inşi pe lada
lui,/Io-ho-ho!/Lada căpitanului”, lui Moraru de la „Naşul”. Din şirul acela de
întâmplări misterioase (Moraru, precis îl citise pe Stevenson), nu-l pot
reţine, decât pe eroul lui Ken Kesey din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”,
acel Bromden care fusese trezit (ca din coşmar) de domnul Turkle: „Tâmpitule,
n-a fost decât un coşmar”. V-am răspuns, cred, la tot ce ne frământă pe toţi.
Din tot ce ne transmitea LIS, fiecăruia îi rămânea câte ceva. Mie, mi l-a
reamintit, aici, pe Robert Şerban. Cel care spunea, că, nu-l interesează să
facă terapie prin literatură, nici să-şi brenduiască numele în poezie. Ceva
minunat, însă, tot spusese acest poet, şi editor de carte. Îl citez: „Poezia e
pentru mine, cam ce sunt potcoavele pentru cal. Degeaba îi dai calului mâncare,
apă şi adăpost, degeaba îl ţesăli şi îl îngrijeşti, dacă nu-i baţi potcoavele-n
copite. Fără potcoave, nu e sigur pe el, nu poate trage cum trebuie, nu poate
galopa. Chiar dacă nechează, nu e cal”. Credeţi-mă, am călărit cai, i-am
admirat la întreceri (coşii, cum se
spunea în Dobrogea), le-am citit poemele în scrierile poeţilor, şi îi dau
deplină dreptate poetului Robert Şerban din Timişoara. Chiar dacă nechează aici
la comentarii, câte unul, dar, nu e (nu e, domnule!) cal.
- Am fost culeşi
din poporul acesta, cu un anumit scop... dar, gata, e timpul să ne
întoarcem acasă! Un comentariu, postat, cândva, pe blogul lui LIS, ca
replică la ce ni se întâmpla (încă de pe atunci) nouă, românilor.
Tot, poetul (cel înzestrat cu al
treilea ochi) spunea: „Fiu al Norocului,/cum ai deschis tu fereastra/tocmai
când drumul meu era pe sfârşite?/Cum de nu ţi-ai văzut de ale tale,/de
treburile tale obişnuite?” (Dorin Tudoran: „Străinul”). Spunea Sandor Petöfi:
„Dacă poporul va fi stăpân în poezie, nu va fi departe să stăpânească şi în
politică”. Se vede (din ce ne prezintă televiziunile), că l-am venerat
într-atât pe Eminescu, dar, nu l-am înţeles. Am rămas tot ca pe vremea lui
Nicolae Filimon, cel care profeţea o vorbă, nicidecum uitată de mai marii
cetăţii. „Fă-te om de lumea nouă, să furi cloşca de pe ouă” şi, ne descria
scena în care Dinu Păturică chefuia cu prietenii săi, şi fiecare îşi striga
„toastul” din fruntea mesei. De reţinut, ce „toasta”, unul Boroboaţă: „În
sănătatea săracilor ţărani, fii şi ei din popor, cărora le dăm fum de ardei şi
le punem fierul roşu pe piept, ca să le luăm bănişorii din pungă! Să trăiască
văduvele şi copii cei sărmani, cărora le luăm pâinea din gură, ca să mâncăm
noi, ăştia, peşte de Ţarigrad, halvale de Idirne şi să bem vin chipriotic!...
În sănătatea ţărei întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!”... Petre Roman (înainte de reîncarnare), era şi
el la masa aceea. Toastul lui, ca reprezentant al guvernului prim instaurat,
după faimoasa revoluţie, era „pe ici şi acolo” adevărul ce-l spunem cu toţii,
numai că, el, avea acel zâmbet dispreţuitor cu care orchestra mulţimea, adevăr de
care, iată, am avut parte, ca să ne liniştim pentru încă alţi 45-50 de ani, de
aici încolo. Am fost culeşi din poporul ăsta şi duşi nu ştiu pe unde, dar gata,
e timpul să ne întoarcem acasă. Nu credeţi?
C. Pe blogul lui Marin Ifrim, eram foarte
interesat, că tânăra buzoiancă îmi confirmase mai vechea profeţie. Iată, acel
comentariu:
„Noi ştim cine suntem”, rosteşte la un
moment dat Oana Camelia Şerban (într-un incriminant eseu), prin demontare
logică, piesă cu piesă, mai ceva ca în „sherlockholmes-urile secolului minune”
– alocaţiuni şi comentarii - (ori) manifestări ale „nebuniei raţionale”
detectiviste. La această afirmaţie freudiană, aş afirma, că, în vremurile
acestea, cerul este din ce în ce mai fumuriu, abia licărind uneori, câte o
lumină de speranţă, indiferent de ce credem noi aici. Vorbesc aici, incluzând
şi lumea cărţilor scrise în timpurile noastre şi, de ce nu: lumea jurnalistică,
sub cerul tocmai amintit, nu numai pentru ce cară poeţii ori eseiştii în
geamantanele lor cu vise, prin gările lor. Fiindcă, suntem doar o trecere
nebună prin acest secol incert, în care un alt visător, punea la îndoială
religia ori inexistenţa ei. Că, unii, nu au deloc de-a face cu credinţa de
orice fel, ne-o demonstrează şi această luare de poziţie a unei haşdeene adevărate.
„Nu mai visa copile!, o aud prin vremuri pe mama. Du-te şi tu cu copiii la
joacă!”. Adică, să mă îndrept şi eu ca toţi ceilalţi spre cele pământeşti.
Lăsam, o clipă, cartea din mâini… „Ce o fi zis mama?” Şi, fiindcă nu-mi
aminteam, deschideam cartea şi mă pierdeam din nou în lumea celor care vedeau,
altfel, lucrurile. Lumea, în ziua de azi, nu mai e aceea în care scriitorii
(ori poeţii) întâlniţi în copilărie, m-au azvârlit undeva spre ceruri, tare
departe de ceea ce Boris Pasternak numea
„un ecou de clopot”… unde totul apărea şi dispărea, apoi, „ca-n urma
unui car, răzleţe paie/pe cerul ud…”. Închei aceste rânduri, gândindu-mă la
Marin Sorescu ,
cel care ar fi vrut ca, în poezia, ori critica noastră, să apară şi „cel
aşteptat”, spre care să ne uităm cu toţii „ca la cineva dintr-o altă lume”.
Marile poeme sunt creaţii de tinereţe (înţelegem asta), numai că, filozofii, de
regulă, sfârşesc după 50 de ani. Oana Şerban (eu, intuindu-i perfect vocaţia
eseistică - la vremea comentariului meu asupra unui volum de poezie, recent
apărut – îmi demonstrează, acum, că nici atunci, şi nici acum, nu m-am înşelat
asupra viitoarei sale evoluţii. Noi, cei care am pariat, atunci, pe Oana
Şerban, ştim ce am spus.
P.S. Pe 24 Mai 2013, am fost împreună cu poetul Teo Cabel şi prietenul Marin Ifrim la
un cenaclu literar de la liceul Haşdeu. Invitaţi, de d-na profesoară Iulia
Lazăr. Vin din urmă (chiar dacă mai greu, ca până acum), în literatură alţi
haşdeeni, e sigur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu