356. Un vis... materializat într-o schiţă.

P.S. Un vis, avut după zilele de ÎNVIERE, îmi spunea că trebuie să postez această schiţă. În ce scop? Voi reflecta! Se pare, că e un mesaj numai pentru mine. Voi reflecta!
P.P.S. M-am întors din mica vacanţă (dată de la guvern), hai-hui, între Negoşina şi Bucureşti! Dar, cu multe întâmplări ce, ar fi meritat, şi ele, scrise.

Dincolo, se afla marea

                                     Tudor Cicu

   De câte ori privesc marea, îmi vin în minte cele scrise, cândva, de Zaharia Stancu: „Privii marea. Marea în care înotasem cu Uruma...”. Uruma, la rândul ei, îmi amintea de Ulrica, dintr-o altă poveste. Aminteam, cândva (într-o altă istorisire), de Ulrica lui Borges, cea care-i îngâna la ureche lui Javier Otalora, când tocmai treceau pe lângă o pădure: „Ascultă bine. În curând va cânta o pasăre”. Dar, Uruma era altceva  - o şi văd - cu ochii ei mari, uşor încrucişaţi (mi-e lesne să-mi închipui, eu care am trăit într-un sat cu tătari şi fete tătăroaice); aşadar, Uruma cea cu ochii trişti şi verzi ca iarba sălbatecă a Dobrogei. Mulţi îmi spun că şi eu am ochii precum ai fetei despre care a scris Zaharia Stancu. La ce bun! Iar pădurea nebună, ca cea de la Topala, de care aminteşte autorul, mie îmi evocă amintiri derulate cinematografic în pădurea Comorova, undeva pe aproape de mare (staţiunea Olimp de azi din Mangalia), şi unde am rătăcit prin mlaştini şi vrejuri de mure, fără să ajung, şi eu şi vărul meu, până la ţărmul mării. Aveam, pe atunci, puţin peste nouă ani împliniţi. Tot ce-mi amintesc acum, pentru a reface imaginea completă a unei aşa întâmplări, e alcătuit pe scheletul unor „adunături de amintiri”, de tip freudian. Zaharia Stancu spunea că zilele, o dată trecute, nu se mai întorc. Mult mai aproape de adevăr este că şi el se înşela. Scriitorii – mulţi o pot confirma – din asta se hrănesc. Scrisul lor nu-i decât o răsfrângere a oglinzilor din lăcaşul memoriei, o răsfrângere ca în oglinzile borgesiene, prin imensitatea spaţiilor din univers. Orbul Homer o spunea cu ochii minţii: „Dar când vine noaptea/ Şi-adorm cu toţii, eu veghez în patu-mi/ Şi tânguioasă inima se bate/ Sub ascuţite griji nenumărate”. (Odiseea, C.19, v.675-678). Şi trebuie să-l credem. Cineva îmi spunea, că, făcând, astfel, literatură, scriitorii nu construiesc nimic nou. Că doar rememorează şi refac, din frânturi trăite, momente consumate. Şi că, văzute ca pe nişte ecrane de dimensiuni mari, din ce în ce mai îndepărtate, întâmplările, care iniţial fuseseră ale lor, acum ni se par a fi ale noastre şi ni le însuşim. Trăim noi prin ele, sau trăiesc ele prin noi? Pentru a ne lămuri, e nevoie de un personaj excentric, precum cel al Şeherezadei, de cineva care să povestească, neîntrerupt, zile întregi. Să ne dea iluzia, cum fac şi poeţii, că zburăm. Şi chiar zburăm (sufleteşte) o dată cu autorul. Toate sufletele, dar absolut toate, au nevoie de reparaţii, spunea cineva (?). Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, finalul povestirii - care scapă de sub condeiul naratorului - pare a simboliza un „târg” al destinului. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci? Poate, doar o amânare a unei întâlniri cu marea! O amânare care trebuia să sedimenteze relaţii necunoscute între suflet şi năzuinţă. Totul se petrecuse într-o singură zi. Vărul meu Aurel trecuse, într-o după amiază, să-mi propună ca în seara aceea nu cumva să adorm prea devreme, pentru că în jurul miezului de noapte camionul CAP-ului urma să încarce stupii din prisaca pe care o îngrijea unchiul Nicolae, tatăl său adică, şi împreună cu noi doi urma să plece spre pădurea Comorova. Pădurea (astăzi dispărută prin tăiere) era situată undeva în apropiere de litoralul Mării-Negre, cam pe unde se află astăzi staţiunea Olimp. Aici, urma debarcarea stupilor pentru culesul de primăvară, iar cineva trebuia să rămână de pază şi acolo până la sosirea celui din urmă transport. După plecarea camionului, am scrutat cu lanternele, adâncimile pădurii tăcute. Când şi când, auzeam câte un fâlfâit de pasăre de noapte cu un ţipăt straniu care ne da fiori. Am aflat mai târziu că erau fazanii aduşi să populeze pădurea. De sus, de pe acoperişul barăcii, am stat cu inima cât un purice până la ivirea zorilor, când camionul a sosit cu penultimul transport. După plecarea lui, ne-am deplasat prin pădure, să-i cercetăm împrejurimile. Ne-am orientat, ca direcţie, către partea de unde veneau primele raze ale unui răsărit de soare, întrezărit de acolo de sus de pe acoperişul cabanei. Neapărat, ne spuneam, într-acolo trebuia să fie marea. Ni se spusese câte ceva, la plecarea camionului, de şoferul acestuia, cum că la o lăţime de cca. 50 m se termina liziera pădurii şi, cam de acolo, începeau şi ţinuturile vaste ale mării. Nu văzusem marea, până atunci. Tare am fi vrut să ne vârâm degetele în apa mării şi să le ducem la gură, pentru a-i simţi gustul sărat, cum ni se spusese că ar fi apa mării. Dar, întinderea aceea ni s-a părut nesfârşită, sălbatică şi plină de gropi umplute cu apă, un adevărat ţinut al mlaştinilor învăluite de ceţuri pierdute printre copaci. Auzeam un freamăt, ca un vuiet în depărtare şi într-acolo credeam noi că începe Marea. Înaintam greu. Bocancii din picioare ni se umpluseră cu mâl şi apă, dar înduram totul din dorinţa de a ieşi dincolo de liziera pădurii şi a striga în libertate, din toţi plămânii noştri: „Ura! Iată marea, marea, marea...”. Dar, după un timp oarecare, ce ni s-a părut cât o zi plină de chinuri, a început să ne fie frică. Mi-aduc aminte, că din senin am început, eu primul, să scâncesc şi să dau mereu înapoi, înfricoşat de tot ceea ce mi se părea că va ţâşni după fiecare ridicătură de pământ, ori din fiecare smârc al mlaştinii care ni se părea că gemea sinistru, ca orice dihanie plăsmuită de basme. La un moment dat, chiar mi s-a părut că aud o voce, venită de undeva din spatele nostru: „Ha, ha, ha! V-am prins diavolilor! Ai mei sunteţi, până când o să vă frâng gâtul şi o să vă smulg inimile!”. I-am spus, toate presupunerile mele, vărului meu - doar cu un an mai mare - care m-a asigurat: „Prostii! Ţipă fazanii şi şuieră vântul!” Văzându-mă tot mai mult rămas în urmă, a  dat şi el înapoi şi, după o vreme am decis să ne întoarcem la cabană. Dacă ne rătăceam şi nu ne mai găsea nimeni, vreodată? Ar fi plâns mamele noastre? Ar fi plâns – ne ziceam în gând. Şi, apoi, o teamă nelămurită pusese stăpânire pe sufletele noastre. Şi, nu mi se părea – cred - numai mie. Priveam peste umăr înspre vărul meu, dar el începuse să fluiere nepăsător. Când am ajuns la cabană, ne-am scos bocancii şi ne-am pus şosetele la uscat. În jur, ceaţa acelei dimineţi se dăduse complet la o parte, ca şi cum ar fi vrut să-mi dezvăluie, dintr-odată, lumea înconjurătoare. Din senin, a început o ploaie binefăcătoare ce mi-a şters de pe obraz cele câteva lacrimi, de ţânc neputincios, pe care tot le ascundeam de privirile vărului meu. Şi, m-am simţit bine. De la acea ploaie, îmi veni speranţa că nu era prea departe ziua când taina acelei zile avea să-mi aducă, în suflet, ceva mult mai puternic decât înţelesesem până atunci; cum că - în ceruri şi pe pământ - sunt semne mult mai vii şi pe înţeles, pentru cei care cred, cu tărie, în ceva.