Notă: O vreme, voi folosi rubrica: 3 X 3... comentariile mele, prilejuite cu diverse ocazii, până când Marea îmi va sufla, iarăşi, în pânze, ducându-mi corabia scrisului, mai departe, CU TOATE PÂNZELE SUS!
A. Un comentariu adresat poetului buzoian
Girel Barbu, care era de părere că răspunsul dat de un personaj al unei tinere
autoare buzoience, este mulţumitor, dar nu cel corect. Şi-mi adresa (sub
cronica mea „Voinţă şi lacrimi”), întrebarea: Care e răspunsul corect la
întrebarea: „De ce Doamne, ne mai naştem, dacă tot trebuie să murim?”
Sunt multe de spus, aici:
1.
“O viaţă-i lupta,
deci te luptă/Cu dragoste de ea cu zel” (întrucât) “c-o moarte tot suntem datori”. Şi nu putem
spune, că poetul George Coşbuc, doar versifica de dragul artei.
2.
La Judecata de apoi
Dumnezeu însuşi s-ar simţi probabil încurcat dacă ar trebui să tranşeze, cine
din Marea Literatură, a răspuns (cât de cât) la această întrebare. Am trecut
prin Homer, Cervantes, Dostoievski, Bulgakov, Kafka, Hemingway, Faulkner, etc…
etc. Nu i-am fi citit şi înţeles dacă nu ne-am fi născut. Şi, mai ales, nu
ne-am fi pus întrebări care să alunge moartea.
3.
Probabil, singura
fiinţă demnă de luat în seamă, Sonia, din “Crimă şi pedeapsă” răspunde, sincer,
la această întrebare, de vreme ce, toţi muşchii feţei (după cum ne spune
Dostoievski) se contractă dureros, auzindu-l pe Raskolnikov, spunând, că,
poate, nici nu există Dumnezeu. Ştim cu toţii, cât de puternică a fost credinţa
Şeherezadei, cea care a învins, prin cuvânt, moartea.
4.
De aceea există
literatură, să ne punem, veşnic, întrebări. Cioran era măcinat, încă din
tinereţe, de întrebarea: “Are existenţa noastră vreun sens?” Răspunsul său: că,
în scurta sa trecere pe acest Pământ, omul tot caută, un răspuns, este şi el un
răspuns. Dar, cum şi-ar răspunde el (Omul, aflat ca şi Oedip dinaintea
Sfinxului), de vreme ce însuşi Iisus, întrebat, ce este Adevărul, nu răspunde.
E drept, lui Ponţiu Pilat, un slujbaş al timpului, nu Sfinxului.
5.
De aceea, îţi
răspund: E greu de găsit, chiar la cei mai eminenţi oameni ai secolului, atâta
invectivitate şi îndrăzneală, atâta continuitate într-o tensiune de aşa natură,
că, cel care va încerca să răspundă la această întrebare, e mereu pe punctul de
a exploda, într-o nouă încercare de a răspunde, în locul lui Iisus, (oricum,
altfel), la această întrebare.
B.
Un
comentariu, adresat revistei HELIS din Slobozia, odată cu apariţia, în revistă,
a cronicii făcută de Loredana Dalian, cronică ce avea să se numească, ulterior, în „Oaia literară”, ca supliment al revistei .
Să înţelegem, că la ieşirea
din poveste, sabia lui Artur, dobândită din ghearele vulturului cu pene
negre-tăciune pe muntele Avalon, a fost azvârlită în lac. Sabia numită
Excalibor (pana cu care s-a scris cronica de la stână). Şi, e vorba, aici, de
lacul format de pe urma picăturilor de ploaie, de la stâna unde s-a convenit
legământul tăcerii între cei 11 cavaleri de la curtea regelui de care amintii.
„Când o să sune miezul nopţii (îşi spuneau baronii) – după ce-l băgară pe regele
lor Uther Pendragon în criptă, cum spune legenda – britonii îşi vor alege
regele”. Adică, pe deţinătorul sabiei smulse din ghearle vulturului pe muntele
Avalon. Acum, dintre cei 11 aflaţi la masa regelui Artur (poetul exigenţelor,
prozatoarea de Inimă Roşie, arhitectul trofeelor, poetul Nefericirilor Târzii,
inventatorul Raiadului, prozatorul de Ştiinţă, prozatorul de Cursă Lungă,
tânărul teolog, pictorul, istoricul urbei şi criticul Marelui Oraş), oare cine
putea fi ales? Ce ne facem însă, cu Guinever, frumoasa Guinever? Lipseşte din
această poveste. Probabil (ca sugestie a comentatorului de faţă), în cronica de
la stână nr. 13, vom afla şi povestea acesteia. Dacă, va interveni – precum
spune legenda – însăşi zeiţa Inspiraţiei, pentru că (începând cu cea de a 13
cronică) - de abia atunci, ţineţi minte ce vă spun – va intra în scenă viteazul
Lancelot. Dacă nu va rupe tăcerea şi va intra în scenă – aici, la comentarii –
unul dintre distinşii cavaleri enumeraţi. Îi aşteptăm la un duel corect.
P.S. Că am avut dreptate,
cei care citesc, acum, Helis-ul, nu se poate să nu le fi atras atenţia, duelul
cavalerilor adunaţi la masa rotundă a suplimentului în cauză.
C.
O
întâlnire cu o postare despre Petru Dumitriu (pe blogul lui Ion Lazu), mi-a
provocat această destăinuire, într-un comentariu:
Acest scriitor a însemnat „întâmplarea” vieţii mele, şi a
întâlnirii cu dorinţa de a scrie cândva. Aveam cam 9-10 ani, când, împreună cu
alţi draci de „copchii”, am dat "lovitura" la cinematograful sătesc într-o
noapte. Ne-am strecurat pe un gemuleţ micuţ, de la parter, ca să înaintăm pe nişte scări din lemn, sus
la etaj, acolo unde se făceau proiecţiile cinematografice, în căminul cultural
de la noi din sat. Nu voiam, altceva, decât bucăţi din benzile rămase după tăierea
rolelor, când se mai bloca aparatura, chit că prindea clişeul, chit că nea
Şabi, omul cu proiecţia filmului, o făcea din neştiinţă pentru tehnica acelor
vremuri. N-am gasit mai nimic. Doar doi-trei metri de bandă, unde, credeam noi,
că vom vedea o parte din filmul rulat mai acum câteva seri. Dezamăgire pe
chipul nostru. Mai mult de 2 imagini identice (parcă reluate cu încetinitorul, altceva nu gasisem pe acei 2-3 m. de clişeu). La coborâre, am dat cu ochii, jos, dosită în
spatele unei scări, de o ladă, iar curiozitatea ne-a împins să-i forţăm capacul.
Erau cărţi scoase din bibliotecă (am înţeles, mai târziu, că erau interzise
cititorilor, şi cărţile, reţinute – că aşa erau vremurile - pentru a fi arse). Am apucat, fiecare,
câte 2-3. Dintre toate, mie mi-a revenit „Cronica de la câmpie” a lui Petre
Dumitriu şi „Cronica de familie” ed. 58. Le-am citit pe nerăsuflate, ceva mai târziu. Îmi pare
rău că nu le mai deţin acum. Mă uimise povestea lui Bedros din Bazargic, dar
mai ales o povestire din „Cronica de la câmpie” ... ceva în genul „Vânătoarea
de lupi?”, despre fuga unor ţărani din faţa "grozavei" colectivizări... M-a urmărit multă
vreme, acele scene teribile. Îmi pare rău după acea carte. Din „Cronica de
familie”, îmi amintesc, scena cu omorârea soldaţilor, pe un câmp zlotos, când
unul dintre soldaţi, nemaisuportând măcelul programat (împotriva cui?) şi-a descheiat bocancul şi
cu arma între dinţi şi-a tras un glonte, puşca fiind acţionată la trăgaci, cu degetul cel mare al piciorului.
Scena aceasta nu se poate uita. Pentru mine a fost începutul unui vis, de a
scrie, pe măsura acelui care scrisese acele cărţi. Nevinovate cărţi, salvate de la "moarte", de nişte copii la fel de nevinovaţi, în acea noapte de pomină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu