367. (3 X 3... din comentariile mele)

A. Uneori pe blogul autoarei din Slobozia, Florentina Loredana Dalian, ca să-i urmăresc serialul ... cu povestea magnoliilor, fac unele comentarii. La o astfel de intervenţie, Florentina Dalian mi-a făcut invitaţia să-i ascult o emisiune înregistrată, la un post radio privat. Ocazie, cu care am scris cele ce urmează:

Ascultând-o la radio pe Florentina Loredana Dalian, nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi la vârsta copilăriei, de lectura basmelor, a poveştilor. Bunica, printre firele toarse de lână, mai îmi transmitea astfel de atenţii. Florentina are „glas fermecat” şi chemare spre zicere. Eu, am înţeles că nu poţi fi copil cu adevărat, decât în căsuţa în care te-ai născut, în mijlocul a lor tăi. „A fi sau a nu fi!”, aceasta-i întrebarea. Întrebarea decisivă. Ce fiori să-ţi dea cutremurătoarea frază, atunci când luciul săbiei nu-ţi şi dă de înţeles, în care sânge se va oglindi? În al relatării cotidiene, sau a timpului, care a trecut? Shakespeare – adesea te gândim cu jale, şi nu pentru celebra întrebare, pe care şi-o pune prin vremi, prinţul Hamlet (iar noi am învăţat, să nu trăim ca prinţul Hamlet, din ezitări); sau poate tocmai pentru astfel de ezitări fireşti într-o viaţă de om, îl iubim noi pe Shakespeare.  Kafka gândeşte un personaj adus în faţa a două uşi, mai înainte, fiind avertizat că una dintre ele, este fără întoarcere, din clipa în care ai deschis-o. Care să fi fost fatala întrebare ce şi-ar fi pus-o straniul personaj kafkian? Nu ştim. Cunoscând sacrificiul aşteptării în faţa celor două uşi, pentru a vedea care dintre ele se va deschide, restituind (norocos) pe cel care cutezase a-şi încerca norocul mult mai înainte, imaginează-ţi tu, cititorule, că de cealaltă parte a zidului, tot în faţa celor două uşi, un alt personaj al vremurilor noastre, imita în comportament, gândirea şi modul de a acţiona al predecesorului său (personaj odios); şi, ne întrebăm firesc, noi, cei puşi să forţăm în viaţă una din aceste uşi: „cine după cine?”. Vocea Loredanei, însă (acoperit imediat după aceea de vocea şi cântecul Tatianei Stepa), te aduce din nou la caierul cu care bunica ne fermeca şi, pentru care lăsam scăldat, lăsam poarca pe izlaz, şi câte mai câte...

P.S. Cred că după această emisiune, ce mi-a prilejuit acest comentariu, m-am apucat de scris poveştile mele de acasă, ce curând se vor materializa într-o carte, aflată deja la tipar.

 B. Pe blogul lui LIS, acum un an şi ceva, mă îmbărbătam (să nu dau greş, în scris) de unul singur. Dumnezeu o fi având ochiul cât uşa? - cum încheiam comentariul.  Cert e, că-şi are socotelile lui, în legătură cu noi.

  Astăzi, 05.04.2012, împlinesc 60 de ani. Am aruncat în urmă buzduganul amintirilor, şi ce credeţi? Mi-am reamintit, ce vremuri erau pe atunci când copilăream, în satul meu natal. Mă tot gândesc, la ce-i scria Vanka Jukov, bunicului său (din schiţa cu acelaşi nume, de Cehov): „Dragă bunelule Konstantin Makarîci!... când o să facă boierii pom de Crăciun cu daruri, ia şi pentru mine o nucă poleită şi pune-o bine în cufăraşul ăl verde!”. Sunt atât de trist... pentru Vanka, cel care, îi cerea bunelului: „Dragă bunelule, fă-ţi pomană şi ia-mă de aici”. Reţineţi: Vanka, la doar 9 ani, fusese dat să-şi facă ucenicia la cizmarul Aleahin. Ca scriitor, sunt trist pentru adresa scrisă pe plic de Vanka: „Bunelului, în sat la noi”. Bănuim doar, ce mutră o fi făcut poştaşul acela citind adresa destinatarului. Păi, în toată Rusia, sunt câteva milioane de bunei. Cui, dintre aceştia, să-i înmâneze el scrisoarea lui Vanka? Cum ar fi spus Gogol: măi, da ce încurcătură pe lumea asta! Precum Grişka (vezi „Donul liniştit” de M. Şolohov), încercam astăzi, să adun crâmpeie vagi şi fugare, din copilăria mea şi nu izbuteam.

-„O fi vreo nădejde, maică?”

-„Dinainte nu ştie nimeni drăguţă!...”

Erau vorbele acelei bătrâne, căreia Stepan, soţul Axiniei, îi încredinţase calul ologit. Şerban Codrin (poetul actual din Slobozia), spune că lui Nichita, o vrăjitoare îi citise anul şi ziua morţii, astfel: „Vei trăi 50 de ani şi o naştere inversă”?... În timpul vieţii, Nichita nu a elucidat enigma bătrânei Casandre. Dar, tare ciudat, a murit la 50 de ani în ziua de 13 decembrie. Se născuse la 31 martie în urmă cu 50 de ani. Inversaţi cifrele! Nichita însă, se bucurase de frumuseţea metaforei aruncate de vrăjitoare. În „Infernul” cap.I, 32 – poetul spune că Dumnezeu, îi glăsui într-un vis: „Trăieşti şi vei muri în temniţa aceasta...”. Dacă ne gândim bine, această prorocire, reprezintă, chiar viaţa-scrierea-trăirea-şi-destinul poetului. Borges spunea că viaţa sa, nu este decât o goană şi, puţin câte puţin, pierd totul şi totul trece în stăpânirea uitării”. Nici nu ştiu (acum) care dintre cei amintiţi aici, aşterne aceste rânduri, pentru ca tu, cititorule, să poţi spune: „Poetul însă, se face că n-aude nimica” şi rămâne, de gheaţă „cu genunchiul la inimă adus”, orice i-ai cere. Mama îmi spunea: „Te-ai născut cu o pată de sânge pe faţă. Bătrâna m-a învăţat să înfig toporul în prag şi să presăr sare, în jurul lui. Aşa ai scăpat de necaz. Copil curat în vorbire vei avea, după toate acestea, mi se spunea”. Cu ani în urmă gândeam, ca Pip (din „Marile Speranţe„ a lui Dikens): „Tu n-ai aşteptat ziua asta aşa cum am aşteptat-o eu; nu te-ai pregătit pentru ea aşa ca mine”. Ce pot spune eu, acum? Uite domnule, ochiul lui Dumnezeu e cât uşa. Mă priveşte din cer. O fi având El, socotelile lui!  

C. Comentariu prilejuit de o postare a lui LIS  (pe vremea când îi funcţiona blogul). Să ne aducem, aminte – din când în când – de vorbele, ca profetice, ale lui Ţuţea.

   Spuneţi, că Mircea Dinescu întâmpină unele greutăţi la Cetate! Păi, o fi venit vremea scadenţei după „Mircea, fă-te că lucrezi”. Despre multe rele afirmate de CNSAS, se prea poate să le tragă Dinescu de la Cetate. Ba cu oile, ba cu amărâtele alea de capre. Ce folos că lumina trece prin ochii tăi, dar nu vezi nimic din ce se petrece înlăuntrul tău, le-ar fi transmis Oedip, urmaşilor săi. Îi citisem bunicului (aflat pe pat de moarte) istoria unui om căruia în viaţă i s-au întâmplat multe rele. Şi mai mereu, omul nostru i se adresase lui Dumnezeu: „Doamne, eu mă rog ţie zile întregi. Mereu m-am rugat, dar tu nu m-ai auzit. Şi vrei să mai cred în tine?” L-am întrebat pe bunicul, atunci: de ce Dumnezeu a trebuit să se poarte aşa de rău cu acel om? Mi-a zis bunicul: „Fiindcă a ascultat în afară, glasul Domnului, când trebuia să-l asculte înlăuntru”. Întrebat dacă a vrut să devină diriguitor social, Ţuţea ar fi răspuns: „E adevărat că am vrut să fiu legiuitor. Dar am ajuns puşcăriaş. Am refuzat să mănânc căcat”. „- Cum e societatea românească după revoluţie?”, a mai fost întrebat. „- Mereu răsare acelaşi soare, mereu trăiesc aceeaşi proşti”, a mai răspuns filozoful. Întrebat de ce nu a scris cărţi, spunea: „De obicei sunt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca să fiu scriitor”. Un ţăran oarecare, puşcăriaş ca şi Ţuţea, întrebat de ce stă în preajma filozofului deşi nu înţelege mai nimic din ce spune acesta, a răspuns simplu: „E adevărat că nu-l înţeleg, dar să stai în preajma lui, e o grozăvie!” Punându-i faţă în faţă, pe bunicul (pe vremea copilăriei), dar şi pe Ţuţea (mult mai târziu), am înţeles să nu fac niciodată o afirmaţie, până când nu sunt sigur, că un al treilea, după bunicul, ori Ţuţea, mi-ar confirma că nu aş avea dreptate. Aici, îi dau dreptate lui A.A.G. din cele spuse despre Petru Romaşan, în comentariul său. Când în suflet ţi se face noapte, aprinde-ţi candela minţii. Ca orbul acela din Ierihon, va trebui să strigi în tine, tot timpul: „Doamne, vreau să văd!” Cine vrea să-l întâlnească pe Dumnezeu (spunea Ţuţea), trebuie să meargă la biserică, iar cine vrea să-l urmeze pe Dumnezeu, trebuie să-şi asculte părinţii tot timpul, îmi spunea bunicul. Aşa cum noaptea urmează zilei şi, la răsăritul soarelui, luna, părăseşte cu smerenie bolta cerească.