368. (3 X 3... din comentariile mele -3-)

A.  Un comentariu, pe blogul lui LIS, privind, amărăciunea de a scrie.

Printre alte metode de a învinge un popor (de a renunţa la poezie), e şi discuţia avută azi cu prietenul meu Marin Ifrim, care deja a renunţat a mai scrie poezie, deşi pledoaria mea pentru a continua să trăieşti în poezie, nu l-a convins. Pe scurt: Un suflet mare, întotdeauna tulbură nedumeririle din jurul său. În căutarea adevărului: „Dilema e aceeaşi-/A fi sau a nu fi:/de-o parte e lumina,/de alta – bezna şi...” (Vasile Tărăţeanu: Hamlet). Tot citindu-i pe unii şi alţii, încep să mă conving că oamenii nu-s decât simple reprezentări ale binelui sau răului. „Numai iubind /numai urlând viaţa”, spunea Nichita, poţi arăta celor din preajma ta, că ultimul cerc înscris de Arhimede pe nisip, s-a umplut cu nedumerirea celor care nu credea în ecuaţia Timpului în care o simplă lespede pe un mormânt (vă puteţi imagina?), a acoperit una dintre marile enigme ale omenirii. Ca şi cum (după sugestia poetului Maiakovski) Dumnezeu, cu o minunată lingură de argint scormoneşte în „urechea astrală”. Şi atunci? La ce bun să continui a scrie poezie, spunea bunul meu prieten? O limbă, e un palat al amintirilor (asta o spunea tot un poet, nu?). Închid şi eu uşa răstălmăcirilor de tot felul, pentru a nu ne prinde timpul, când îşi strigă mierlele serii, puii. După cum ne despoaie destinul, aruncându-ne la habele mărginaşe, ai crede că, această mână cu care am căutat să vă scriu totul despre acest adevăr, e securea ridicată în faţa căreia cititorii mei au rămas din acea clipă în genunchi. Viteza viperei cu corn, din rândurile pe care le descriu, este cu mult mai mare decât viteza verbului meu în mişcare. E ca şi cum, cititorul, ajuns la acel pasaj, ca şi în acela al romanului dostoievskian, prin care sergentul din parcul K. poate constitui o alternativă la duplicitatea lui Raskolnikov aflat în ajunul crimei, rosteşte: „Mi se pare că nu aiurez, totul pare să fie real”. E funia de care se agaţă eroul lui Dostoievski, şi începe să spere aruncând din toată puterea, acele cuvinte care ar putea să ne scoată din minţi: „Cât de ticălos e omul!”. Băiat visător ce sunt (după sugestia domnişoarei Estela, din „Marile speranţe”), i-am zis şi eu: „N-o să ne înţelegem niciodată”. Cred că drumurile pe care stelele se aprind ca lumânările din când în când, scăpărând astfel de mirări în marea mea nedumerire, ar putea să fie ofranda lui la tot ceea ce desciu aici. Drumurile îmi sunt întemeiate, ca şi cale ale lui Jim Hawkins, pe insula comorii. Un cântec fără răspuns, în neasemuita luptă cu cuvintele, e toată această pledoarie (posibil zadarnică) pentru cele două bucăţi ale unui întreg, care n-a fost dezvăluit niciodată.  

B. Scriitorul Dumitru Augustin Doman, argeşeanul deţinător al unui blog pe care îl urmăresc zilnic, anunţa de curând, trecerea în nefiinţă a poetului Anghel Dumbrăveanu. Am ţinut să-i pun în ramă, amintirea:

„Îți las
Ceea ce n-am putut lăsa niciodată:
Aceste chei ruginite cu care trebuia să deschid
Ziua unde-a locuit o fată cu privirile verzi.
..................................................................
Mai departe plec singur”.

                           (Anghel Dumbrăveanu)

Un poet, îşi lasă scris, în pulberea stelelor de după el şi cele ce vor mai urma după el, astfel de versuri. Mi-l imaginez pe poetul Oltului, visând cu zăpada: „Ninge (cu flori de salcâm, acum)/tot aşa de împăcat/ca-n munţii mei de la Cozia”. Mi-a căzut, în mână, cândva, „Diligenţa de seară”. De atunci, am imaginea (pe care am scris-o) despre Liszt (alt mare boem al veacului său), rătăcind cu troica, prin zăpezi, prin ţinuturile Transilvaniei.

P.S.  e mai poţi să zici? Doar să îngâni, începutul de baladă al poetului: „Vezi, Doamnă Tăcută, se-apropie sear,/Se face târziu în iluzii...” 

 C.  Pe blogul poetului şi scriitorului Ion Lazu, am avut prilejul de a-mi exprima incantaţia în faţa unui Jurnal, cum, doar marii scriitori îi poate pune dinainte, cititorului.

I-am citit conului Ion Lazu "Vreme închisă", Jurnalul care încheia anul de cumpănă, în istoria noastră: 1989. Cronica la această carte-memorii, am postat-o, într-un serial eseistic, la mine pe blo. Îi urmăresc şi însemnările de după acel an fatidic, din noua sa carte "Lamentaţiile uitucului". E, altceva! Uneori îl confunzi cu basmul lui Făt-Frumos cel contemporan nouă, într-un continuu periplu, spre ţara fără de moarte, sperând... ce? Bănuim, noi, cam ce. Altfel n-ar fi făcut drumul acela degeaba. Ce graniţă interzisă, vom mai călca alături de conu Lazu, în trecerea eroului său "timpul", pentru aflarea adevărului de la capătul drumului? Deja, am temerea lui Thackeray: "Drumeţ pribeag, te-ajută cerul"/Afară-i şuierul furtunii". Adică, o lume care aleargă după o himeră! O himeră a literaturii.