364. Din caierul vremii... *Nu am moarte, cu tine, nimic...

 Nu am moarte, cu tine, nimic...

   (citind, pentru a uita veştile triste)                                                                   

   La vestea că a murit cel mai bun prieten de pe vremea facultăţii, constănţeanul Mihai Blebea, am rămas interzis. Ce-i drept, vestea m-a luat prin surprindere, deoarece nu-l ştiam, bolnav. Memoria paşilor pierduţi, împreună cu amintirea despre prietenul meu, mă poartă, acum, numai prin acele parcuri de la Regie 1 şi 2, când, aflaţi în grup, eu recitam versuri de-ale mele, iar el fredona, uşor, romanţe. Era neîntrecut în a da glas romanţelor vechi. Pentru a uita moartea sa şi a mi-l reaminti, aşa cum îl ştiam (de pe atunci, ori în urmă cu doi, trei ani când ne-am revăzut la mare), am pus mâna pe cartea de poezii a poetului buzoian, Nicolae Pogonaru şi m-am lăsat, pradă, imaginilor sale de pe vremea copilăriei. O carte de poezie, e ca un drum pe care-l parcurgi cu gândul şi teama că poetul ar putea fi singur şi i-ar putea fi teamă şi de aceea cântă, precum contrabasistul lui E. Barbu înconjurat de lupii hămesiţi în câmp la „Căţelu”, şi că la sfârşitul drumului va îngenunchea, ca şi Arthur Rimbaud în „Anotimp în infern” care spunea: „Într-o seară mi-am aşezat Frumuseţea pe genunchi. - Şi mi s-a părut amară. Şi am înjurat-o”. Pe un astfel de drum, pe poetul Nicolae Pogonaru îl simţim tot mai singur; mulţi ani sunt rămaşi în urma umbrelor care-l răscolesc şi teama lui nu-i aceea că cei despre care acum scrie nu-l pot înţelege, ci faptul că în balanţa poemelor s-ar putea să nu afle vreodată câtă amăgire şi câtă nostalgie duce cu sine. „Memoria paşilor pierduţi”, cartea de poezie a lui Nicolae Pogonaru apărută în 2009, e cartea nostalgiilor şi amăgirilor culeasă aproape pictural din peisajul marilor uitări. Din „memoria paşilor” pierduţi pe uliţa copilăriei, amintirile nu pot să nu-l viscolească a melancolie prin timp („nu ştiu/cum s-a topit copilăria/în urmă târziu”); îşi cer obolul rostirii, zicerii şi punerii lor în ramă, fiecare după însemnătatea şi importanţa lor, ca mai apoi să fie retransmise înapoi, generaţiilor care vin. În ce priveşte poezia sa de acum, una de notaţie, ea curge fluent pe paginile cărţii închinate „prietenilor din copilărie şi sătenilor din toate anotimpurile” din Căpăţâneşti comuna Mărăcineni, Buzău, şi are la poetul din „Memoria paşilor…”, un sens suficient de precis: o eliberare de obsesiile care-i populează subconştientul şi o glisare a acelor trăiri poetice prin care îşi transpune şi cititorul în mijlocul evenimentelor. Concreteţea, plasticitatea „pastelată” a evocărilor, stilul rezonant al rostirii şi aşezării în vers a cuvintelor, dau o notă personală acestui gen de poezie cu determinare spre epicitate. Dacă „la marginea satului începea visul” la Nicolae Pogonaru şi, prin „văzduhul satului spart se vedea infinitul” la un alt poet buzoian (Lucian Mănăilescu), fiecare anotimp evocat, are specificul lui în cufărul cu amintiri al poetului Pogonaru: iarna e o amintire cu arome de bucate pregătite pe plită şi pe jar la gura sobei; primăvara „mirosea a galop” dinspre islazul comunal, dar şi „miros de zambile/şi narcise/(care) ne umpleau casele de vise”; vara „ai văzut cum apar pe cer/stelele seara/aşa ies din curte la drum/să se joace/în toate anotimpurile/dar mai ales vara” toţi copii satului; iar toamna e anotimpul când „ultimii tăciuni din sobă/trimiteau personaje de basm/pe pereţi” – toate acestea, refac universul sorescian al satului uitat în memoria paşilor pierduţi şi aduc pe scenă personaje cuprinse în „topul ad-hoc” al memoriei. Iar dacă aceste personaje nu au ceva comun cu personajele moromeţiene, ori nu sunt desprinse de pe uliţele şi suhaturile din „La lilieci” a lui Sorescu, par însă a fi surprinse – de ce nu? – de prin tablourile lui Tonitza, Iser, Grigorescu, sau „Ţăranul la arat” a lui C. Ressu: „mergeam/şi scoteam boii din coşar/nenea ridica jugul/cu greu/eu puneam de o parte şi de alta/câte un resteu/cu îndemnuri de hăis/sau de  cea/ajungeam cu carul pe tarla/când pe cer/încă mai licăreau rariţe/noi eram deja/lângă lanul cu rapiţe”. Croitoreasa, morarul, dogarul, frizerul, apoi portretele dragi: mama, tatăl care face puşcărie politică nevinovat, bunica, moşu-tataia, apoi personajele pomenite într-un „pomelnic parţial color”: excavatoristul, secretarul de la SIRCA, fotbalistul, sculptorul în lemn de tei, chitaristul, fotograful etc… trec prin faţa copilului uimit ca la bâlci, într-o zi de duminică, încântat de spectacolul lumii. Vorbind despre biografie, G. Călinescu spunea un lucru destul de simplu de altfel: „Când nu mai găsesc o hârtie, mă duc la locul de naştere, să zicem, al scriitorului, îl descriu ca într-un roman, şi iată un document nou”. Nu un astfel de document a ţintit poetul Pogonaru, dar o frescă-document a satului său de pe vremea copilăriei a zugrăvit oarecum în această carte, folosind arma poemului ironic-evocator: croitoreasa „era o femeie din basme/sau din poveşti/cerul senin de iulie/cobora prin fereşti/şi se oprea/exact în ochii ei”; morarul era cel care „când fereca pietrele folosea/un fel de descântec/vorbea cu ele le mângâia/şi chema vrăbiile să ciugulească”; frizerul „avea faţa tuciurie/ce se evidenţia/sub o pălărie/mare şi albă/pe care şi-o aşeza/cam pe-o sprânceană”. Nu sunt uitate obiceiurile şi tradiţiile satului radiografiat poetic: priveghiul, îngrijitul mormintelor, pregătirile de paşte, pomana porcului, drăgaica… Avem în faţă o carte scrisă în cuvinte ce-i clocotesc poetului Pogonaru în inimă, şi care încearcă a sparge pereţii sarcofagului de vremuri a memoriei, căci a venit vremea ca pentru măreţia celor trăite pe uliţa satului său „s-o laude la porţile cetăţii”, cum încheie psalmistul în ultimul verset dintre cânturi. Mai reuşite sunt poemele baladeşti: fără griji, ceaiuri dansante, clip, scrise în acel stil, care au făcut cândva din Nicolae Pogonaru un trubadur al cetăţii. Ex: „pe-atunci eu nu ştiam nimic/habar n-aveam de treaba aia/când veneau fetele adica/în porumbul lui tataia/să ne arate păsărica” etc… Acum, uliţa copilăriei curge spre cetate, coborând prin ferestre: „Tot mai rar/trec pe uliţa copilăriei/casele de demult nu mai sunt/s-au retras/odată cu bătrânii/sub pământ” … şi mai încolo „toate locurile de altădată/au plecat” – spune poetul în poemul „metamorfoze”. A rămas însă precum gânditorul de la Hamangia „uliţa care va păstra/doar memoria paşilor mei”. Şi nu-ţi mai vine decât să spui, după o asemenea lecturare (asemenea lui Sorescu): „-Suflete, ia-o tu înainte. Pâş! Pâş!”  

P.S. Din lumea care te-a răpit celor dragi, Mişule, iartă-mi cufundarea în lectura poeziei (ştiu că ţi-ar fi plăcut astfel versuri din această carte) şi, mă voi ruga pentru tine să ţi se dea veşmânt de înger păzitor pentru ai tăi.

Notă: "Nu am moarte, cu tine, nimic" - e titlul unui poem de Grigore Vieru.