362. Din caierul vremii... (Poveştile de acasă - 6 -)

6.           Arborele manuscris

                                                                                                                   

  Un autor rus ne sugera nouă cititorilor săi, cum tabloul în acuarelă de deasupra patului lui de copil, a însemnat, pe atunci, o ademenitoare potecă şerpuind prin pădure, ca prim semn al acestei predestinări. Dacă nu cumva, odată, şi sărise într-adevăr de pe căpătâiul patului, de-a dreptul, în tablou şi, s-a pierdut în pădurea imaginară. Dumitru Ion Dincă, în cartea de poezie „Arborele manuscris”, mă invita la o călătorie prin pădurea nebună: de arbori, de nuferi, prin „mările ultime şi de nesfârşit” (pe acolo pe unde s-a pierdut cândva şi Uruma), în căutarea arborelui manuscris, dar, neputând ţine pasul la candela scrisului său, întrezăream, în calitate de cititor, cum poetul, cu gulerul raglanului ridicat o ia mereu înainte, cu singurătatea care ne condamnă la o nemeritată tăcere de la o anumită vârstă, încolo, şi promisiunea că „Voi veni în arhipelag închei epistola numai/ dacă va ninge” (Draperiile cu trifoi ale planetei).  

   Aceasta e doar începutul călătoriei fericite şi chinuitoare „care-mi strigă mai sunt poeme de scris mai ai de/ dat tribut hârtiei nu mă lăsa singur în pădurea/ nebună” (Singur în pădurea nebună).

   Mai ştim de la basm, că totul îi era permis cavalerului rătăcitor prin Valea Plângerii, în afară de ceva anume – un tărâm - care îi este interzis, dar de aici încolo, nimic nu va mai fi ca înainte şi, pe urmele basmului, poetul Dumitru Ion Dincă ne conduce „acolo unde se îmbină sarea mărilor cu lacrima cerului”, în faţa „muntelui de zgură adus de fluturi”. Călătorind prin arborele manuscris, nu ai cum să mai inventezi alte cuvinte pentru a-ţi arăta uimirea. Le ştii pe cele de acasă, din copilărie: „Ne lua mama noaptea târziu roşii de vise şi-o pornea cu noi în / inima satului mai scrânceam dup-o geană de somn căldura / adânc-a bărbatului urma aproape să orbească ne legănam la / cimitir şi presimţeam îmbulzeala stelară „ (Năjitul).  Cum însă, calea tăcerii e o cale blestemat de grea, invocând amintirile ca şi cum „îi povesteşte cronicarului bolnav”: „N-am să te pierd că ai trădat! / doar floarea soarelui era cuminte” (Cântec) - poetul, în sfârşit, mi se destăinuia: „auzi cum vâslesc buzele noastre a împreunare” (În Morse) şi, musai să înţeleg, ca şi Orfeu, că, în căutarea prea frumoasei Euridice, acel cântec misterios care te luminează şi nu te mai arată singur – doar, nu-i aşa?- „...Ofelia din/ colţul planetei ne uimeşte cu surâsul ei ca un crivăţ” (În toga lui Yoric), e un alt fel de cântec de trecut Akeronul...

- Uite, naşule!... Acolo, sub mărul acela, mi-aş construi o măsuţă şi o băncuţă din lemn, şi m-aş retrage să scriu poeziile astea. De acolo, sigur poţi evada în pădurea de tei din apropiere, ori în munţii ăia din zare.

- Şi dacă te trezeşti cu vreo nimfă că-ţi iese înainte şi te avertizează, ca pe Făt-Frumos, că „ai trecut, nefericitule”, pe tărâmul de pe Valea Plângerii?

- Şi, ce-i rău în asta, naşule? Că, n-o să te pună la cosit fânul din grădină… Găseşti matale, ce să faci cu ea.

Ia uite, ce visau ei? Muze cu care să te joci de-a baba-oarba prin fân! Nu-i mai bine să nu-ţi iasă înainte nici o nimfă ori muză, ca în povestea lui Făt-frumos, cel plecat în căutarea tinereţii fără bătrâneţe? Să rămâi la masa ta de scris, doar cu lumea viselor tale, fără a-ţi reaminti cineva că va trebui să încaleci pe calul cel năzdrăvan şi să revii cu picioarele pe pământ, adică, să porneşti de dorul părinţilor spre ţara care te aşteaptă cu Moartea în prag, gata să joace fripta cu tine. Nu, mai bine, fără nimfe. Doamne, cum te mai păcăleşte viaţa! Mi-aduc aminte, cum spunea tata, că o păcălea bunicul, pe soră-mea, atunci când plângea. O lua pe picioare şi o juca pe picioaree cu mâinile, cântându-i acelaşi, interminabil şi nefiresc cântecel: „carne… carne… carne… carne!”, până ce soră-mea, făcea ochii mari, ori că-i plăcea sunetul cuvântului, ori că aştepta să-i pice şi carnea aia, dar, cert e, că tăcea ca prin farmec. O trecuse bunicul în lumea tinereţilor fără bătrâneţe, de uitase să mai plângă? Un astfel de plâns-cântat, ziceau ai mei, că îi şi înduioşa, în cazul meu, atât de tare, că, imediat îmi făceau toate poftele, iar eu obţineam tot ce-mi propuneam. De fapt, împieliţatele de surori mai mari, mă puneau să stau sub fereastra unde ţesea mama, la războiul din casă şi, să urlu cât mă ţineau bojocii. Ori, eu nu prea ştiam să urlu cu adevăratelea, ci, doar scoteam un: „buhăăă… ăă.. buhăăă… vreau pepeneee…” şi o ţineam aşa, până când mama, se îndura de mine, ieşea afară, mă lua de mână şi mă ducea în şopronul închis cu lacăt, unde mă punea să aleg pepenele care-mi plăcea. Luam unul, la nimereală, aşa credea ea, da’ ocheam şi eu unul mai acătării şi fuga cu el la surorile mele, care, ascunse după tufele cu liliac din grădină, urmăreau scena cu lacrimi în ochi, şi mâinile pe burtă, de râs. Nu trecea mult timp şi iar „buhăăă… buhăăă!...”, până ce, din nou ieşea mama şi mă lua la rost: „Da’, ăla de adineauri? Ce-ai făcut cu el, măi, copile?” Cu mâna la ochi, ştergându-mi lacrimile prefăcute, îi arătam mamei, că îl scăpasem jos, de se spărsese şi dădeam vina pe gâşte, că, săriseră pe mine să mă înfulece cu coaja pepenelui, cu tot. Se pot uita astfel de amintiri nevinovate? Păi, nu prea se pot. Atunci, cum să nu-i dai dreptate lui Făt-Frumos, că şi-a adus aminte de ţara lui şi, dintr-o dată, l-a apucat dorul de părinţi, şi-n loc să trăiască tinereţea cea fără de bătrâneţe, acesta a ales Moartea care-l aştepta, mai să-i putrezească oasele, uitată, în cufărul cu vechituri? Ca să vezi ce năpastă pe capul bietului aventurier.

- Naşule, îl aud pe finul Sorin, ceva rece…, mai e în beciul acela? Suntem, cu stâlpul acesta, cam gata. Şi, ni s-a făcut sete…

Dau fuga din nou să apelez la rezervele din beci, dar de astă dată, nu mai găsesc nimic. Umflu o sticlă de plastic şi cobor la fântâna din jos de uliţa noastră. Trag de ciutura cu lanţ şi îmi umplu sticla cu apă rece-rece, mai ceva ca apa ţinută la frigider. Când le duc sticla şi văd că nu e cu bere, nu par a fi prea încântaţi. La plecare, în drum spre Buzău, îmi fac semn să opresc maşina la bufetul de la ieşirea din satul Negoşina. Le iau o sticlă cu bere, rece, de la frigider, pe care şi-o trec, în timp ce eu conduc maşina, de la unul la altul. Îl aud mulţumit, pe finul Sorin:

- Aşa da, naşule! Am uitat sticla aia cu apă la capul locului, că acum aveai şi matale de-o duşcă rece!

Sunt atent la bolovanii drumului şi mai înghit şi în sec. Dar, mă gândesc că, acolo în urma noastră, au rămas multe poveşti nespuse şi multe vorbe nerostite. Dar, nici n-am susţinut, vreodată, că poţi spune totul despre o lume în care te-ai simţit ca acel Făt-Frumos, într-un tărâm ca cel al tinereţii fără de moarte. Fiindcă lumea, după cum se ştie, n-are margini şi nici capăt.

                                                                       (sfârşit)