Pastel cu poet, în
iarnă
Întâi... mi-a dat un lin
sărut
Înscris pe-un fulg de
nea, în iarnă
Apoi s-a pus pe
așternut,
Nea pe zăpadă, să se
cearnă.
Și-a nins, și a tot
nins – că-n zori
Nămeții albi erau cât
casa
Doamne! - mă-ncerci,
acum (ori-ori)...
Pe-aia cu coasa... cu
mireasa!
De am crezut, cum mă
uitam
Stând la fereastră,
drept momâie...
Când mi-a bătut un
cuc în geam
C-ar fi mai bine să
îți scrie!
Așa că, Doamne, te
întreb:
- Această muzică îmi
scapă,
Și-n loc de rai îmi
dai infern –
Iar gândurilor, le
pui clapă?
În setea mea, m-ai
învățat
Să nu mă mai opresc
vreodată.
Chiar bănuind c-aș fi
curtat,
Iluziilor de-altă
dată.
De-aceea cred că m-am
zbătut
Cu ura micșorată-n
lume,
Că m-ai citit,
cumva, pierdut...
Definitiv, printre
postume.
Tudor Cicu
Ce ganduri poate provoca o ninsoare, o ditamai ninsoare! Mi-a placut in plus si umorul fin...
RăspundețiȘtergereDaniela: Poezia nu e numai o reprezentare a unor stări, ci și o interpretare a unor cugetări. Poetul se aruncă dinaintea flintei, cuvintelor, dar glonțul ei nu-l nimerește niciodată, de la început. De aceea, insistă... și, tot scrie. Altfel, la ce bun zbuciumul său? Întreb și eu, fiindcă, toți, aveți un alt răspuns.
RăspundețiȘtergereLa întrebarea lansată: Până acum a răspuns unul care hăhăie și rage la hăhăieli, ca un măgar, dar îl aștept și pe acela care behăie ca o oaie. Astfel, ciobanul mioritic își va întregi turma cu ajutorul unor alienați din neamul lui Pazvanoglu și Păturică.
RăspundețiȘtergere