Capra, lupul şi cei trei iezi cucuiaţi
(poveste suprarealistă, auzită de la un unchiaş pe un pat de spital)
III.
După două ceasuri bune de alergătură, când înainte, când înapoi, pe unde i se părea şi lupului că-l zărise pe iedul cel mare fugind, se opri locului cu limba scoasă de-un cot:
- „Ăştia şi-au bătut joc de tine, cumetre lup. Halal să-ţi fie! Nalt ca bradul da prost ca gardul, mai eşti...”, auzi el vocea de-a doua din cap certându-l.
- „Na, cumetre, acuma! Puneţi căciula dinainte şi te judecă singur. Că, puteai să-l laşi să strige, iar tu să fi ieşit tiptil-tiptil de după colţul casei şi, hop, în spatele lui! Acuma de, să-ţi fie de leac şi babei de colac”, auzi el cea de a doua voce din cap.
Porni spre casă cu inima ticăindu-i cu putere în pereţii coastelor, cu toate vocile din cap după el, la mare sfadă. Într-un timp se opri sub trunchiul unui copac să-şi mai arunce sacii cu supărare din spinare şi să-şi mai ostoiască spinarea şi sufletul. Cum sta aşa, răzimat de copac, tot i se părea că printre tufe aude ciripitul glăscioarelor şi râsul de batjocură al iezişorilor. Toate vinişoarele tresări în el. Mai să o ia de la capăt.
- Ho şi vouă, stricatelor! ţipă cumătrul lup la vocile din cap. Hodorogiţi... ca o moară stricată! Mai lăsaţi-mă în pace! Şi, vocile, se opriră ca prin farmec. Doar un râs subţirel şi cristalin, încă mai susura dinspre căsuţa cumetrei capre. „Te pomeneşti că râd şi cheutorile de la casa caprei, de pătărania în care m-au vârât cucuiaţii ăştia? Dar lasă, că îi lecuieşte nănaşul de spaime, cumătră dragă...”
Şi, cu asta, se desprinse din loc, şi porni către casă, jumulit şi flocăit bine de iezişorul cel mare. Păşea spre casă de parcă l-a călcat focul, când, văzu mulţimea de ciori şi grauri deasupra bordeiului său. Puse mâna streaşină la ochi şi, beli felinarele în zare. Cică, nu degeaba e o vorbă: „unde e hoitul acolo se adună corbii”. Abia acuma văzu cumătrul lup unde fusese şiretlicul iedului cel mare. Îl trimisese cu câinii la apă, care va să zică. Se repezi la o cracă din drum şi, cu ea, alergă să împrăştie ciorile, şi graurii. Când dădu cu ochii de harbujii sparţi, se aruncă în ţărână, mai să-şi smulgă părul de necaz. Şi, ce era la gura lupului!? V-aş zice şi domniilor voastre, da parcă sună cam rău la urechi. Abia înspre seară, revenindu-şi, cără harbujii decapitaţi la groapă şi, pe cei rămaşi întregi îi înveli la loc cu foi de brusture, şi frânt de mijloc intră în bordei. Da’ pasămite, nici somnul nu se mai lipea de el. Gândul răzbunării îl întorceau, când pe o parte, când pe alta, de se perpelea în aşternuturi ca luat de friguri. I se tot năzărea că, cineva, pe afară, îl tot striga: „Tu eşti lupul? Sugi p...” Şi, când auzea vorba aia spurcată, mai că sărea din aşternuturi de punea mâna pe ciomag să sară la bătaie... Dar, de! ştiţi şi voi dragii mei, cum e când te frământă visele rău. Dimineaţa, se trezi însă cu un nou plan, că şi noaptea-i un sfetnic bun, nu-i aşa? Vântul adună norii şi tot vântul îi risipeşte. Aşa că, punându-şi planul în aplicare, toată după amiaza acelei zile, cumătrul lup pândi cărarea spre casa caprei, doar-doar s-o vedea capra încărcată cu de-a mâncării şi gâfâind ca de obicei. Şi cum o vede, ridică în spate un sac plin pe ascuns cu noduri de buturugi şi cioate, pregătit dinainte, şi-i iese caprei în faţă.
- Bună vreme cumetre, da ce vânt te-a abătut pe lângă iaz? Întrebă capra pe lup, văzându-l coşcovit sub greutatea sacului.
- Bună să-ţi fie inima cumătră. Iaca, a plouat azi noapte, de s-a umplut iazul cu peşte. Prinsei şi eu un sac, cumătră dragă, şi tare mă grăbesc să-l duc către casă.
- Şi, unde zici cumetre, că a tras balta atâta peşte, de ţi-a îndoit spinarea? se miră capra la cele auzite, că de la iezişorii ei, care mai dădeau cu undiţa în iaz, ştia biata de ea că nu prea era neam de peşte în baltă. De aceea, mai zise: Oare nu cumva moş Martin a dat pe la dumneata pe acasă, de ţi-a îndrugat verzi şi uscate? Că parcă-l văzui mai ieri prin zmeuriş şi mi-a spus că dacă aş avea un băiet dornic, l-ar lua să-l înveţe cojocăria, că de peştele din baltă s-a lecuit...
- Doamne, cumătră, doamne! Ce vorbă-i asta cu moş Martin? Deh! La bătrâneţe nu se mai prinde minte. Păi, el înaintea mea cără spre casă vreo doi saci din locul acela cu sălcii pletoase lângă ceair.
Ştia cumătrul lup, ce ştia! Că, de s-o prinde minciuna, acuma-i de el. Trebuia să fie la gură ca un miel, iar la inimă lup întreg, că nu degeaba mincinosul încoronează ţânţarul şi-l măreşte cât măgarul, ca minciuna să-ţi ia ochii şi să pară adevărată.
- Păi, te las cumătră dragă, că mă deşelă sacul ista. Şi-apoi nu uita: de ce să se înfrupte din iaz numai nenea Martin? Rămâi cu bine cumătră...
- Mergi sănătos cumetre!... „Ia te uită – gândea capra în sinea ei -, şi mie îmi ascunse moşul toate astea. Care va să zică, de-ăsta-mi eşti! Ţii secretul ferecat, moşule!?”
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu