sâmbătă, 3 noiembrie 2012

253. Cronica acestui anotimp (Lupul, capra şi cei trei iezi cucuiaţi. V)



Lupul, capra şi cei trei iezi cucuiaţi
   (poveste suprarealistă, auzită de la un unchiaş pe un pat de spital)

V.

Măi!? Şi ce mai alerga lupul pe căi ocolite, înaintea iezişorilor, de ziceai c-a luat foc pădurea! Dacă l-ar fi văzut iezişorii, le-ar fi săltat inima. Inima, le-a săltat, doar, când, pitiţi după nişte tufe, i-au auzit tropăitul lui moş Martin. Se grăbea moşul spre locul cu sălcii pletoase de pe malul iazului. Dar nici nu se aşeză bine pe mal, cu picioarele pe jumătate în apă, că două braţe şi mai multe gheare, se şi înfipse - ieşite, precum ştima iazului, de la fundul apei - , drept în ciolanele ursului.:
- A! Ghidi, ghidi!... Până aici v-a fost! Ia veniţi încoace la nănaşul să vă pape copănaşul!
Cu trestia în gură, dat la fundul iazului, cumătrul lup atâta aşteptase. Să le pice iezişorii plocon. Dar, se vede, că unde-i minte nu-i şi noroc. Când dădu, însă, cu ochii de nenea Martin, ştiu bietul de el, că popa îi va cânta aleluia.
- Ia te uită!? Arătarea dracului! mormăi supărat moş Martin. Îşi înfipse o labă în claia de floace a cumătrului lup, de-l ridică cu carcasă cu tot deasupra apei. Ghidi, ghidi, zici!? Pofteşti la copanele mele, cumetre? Apo, ţi-oi da să te saturi...
Şi, nici una nici două, despică salcia de pe mal şi-i vârî cumătrului lup coada în despicătură. Şi, poc! Când dădu drumul crăcii, aceasta se lipi de trunchiul ei, prinzând ca într-o menghină coada stufoasă a cumătrului lup.
- Ei, ei!? Găina când s-o oua, o aude o mahala, însă, pe matale ba, cumetre! Aici îţi vor putrezi oasele... Copănaşe ai poftit, da nănaşul ţi-ai găsit!...
- Văleu, unchiule dragă, coada mea, că rău mă doare!. Uite, dă-mi drumul, rogu-te, şi n-oi mai face. M-oi mulţumi doar cu ierburi şi cu poame de azi înainte. Văleu!!!...
- Lasă, dihanie răutăcioasă şi spurcată, că te băteai pe burtă de atâta râs, când îţi povestea cumătra vulpe cum mă lăsase ea fără coadă. Rămâi cu bine, că bine se chiamă tot ce-ţi plătii acuma! Cât despre văicărelile tale, ia aminte o vorbă: şi broasca se vaietă când o calci. Pofteai la copănaşe, cumetre? Mai roade şi coajă uscată, cumetre! Şi, dus a fost moş Martin, lăsând în urmă vaietele lupului. Şi, n-ar fi fost numai atât, dacă, din desiş n-ar fi apărut şi iezişorii care să întindă şi mai tare batjocura, ca pojarul. Veneau pe rând, pe dinaintea cumătrului lup, spunând fel şi fel de măscări. Dar cel mai mult îi seca inimioara nănaşului lor, când îi spuneau: „Tu eşti lupul?... Atunci, sugi p...”
... Aici, poate ar mai fi continuat povestea unchiaşului nostru, noroc cu doamnele asistente, drăguţe, care au venit la vizită. Că, cine ştie ce ne era dat urechilor să mai auzim. Acele seringilor ne-au luat gândul de la poveste. Cui să-i mai fie aminte la o astfel de minciună gogonată? Vorba lui Creangă: „Şi unde n-am mai încălecat pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună”. Peste noapte, când m-am trezit din durere, am început şi eu (de!) prins în mrejele poveştii (da o fi fost poveste?), să mă-ntreb: „Aşa-i trebuia lupului, adică străinilor care vor să ne halească pe toţi – adică poporul -, nu? Fiindcă, în povestea asta, cumătra capră (adică statul) nu face nimic pentru a-şi apăra copilaşii. Măi, măi!? Da’ nenea Martin? Pe cine să fi reprezentat în poveste, nenea Martin?” despre el, nu ne spusese nimic unchiaşul nostru. Şi, nu m-a răbdat sufletul, şi cum l-am văzut foindu-se prin pat, l-am întrebat:
- Unchiule!? Nu ne-ai spus cine era moş Martin, bre!
Acuma, ce am aflat de la uncheş, am să vă spun şi domniilor voastre, chiar dacă, prea multe, vezi Doamne, tot n-am aflat. Cică, odată, şi-a adus aminte unchiaşul de această omisiune, şi a dat fuga la bostănărie, la bunicul. Da, bunicul, dormea dus, sforăia cu muştele bâzâindu-i pe la nas. Iar, când s-a trezit din zgâlţâială, hop şi nepotul cu întrebarea asta.
- ...Şi, ce a răspuns?
- Păi, după ce a făcut ochii mari, şi a pufăit dintr-o nară, o muscă ce tocmai se încurcase în stuful de păr, atâta mi-a zis: „Ia vezi de alungă ciorile şi graurii ceia, nu vezi ce gălăgie fac? Iar ţie, îţi arde de poveşti! Păi, da cum? Na ispravă! Să te mai bizui pe nepoţi!? Nu te cuprinde jalea?”    
                                                       (finalul poveştii)  

6 comentarii:

  1. ,,Au murit povestile, Siminico!", e un titlu de carte de povesti pentru copii (si nu numai)...Ei na, ca n-au murit (inca), le gasesti, in foileton, pe blogul dlui Tudor Cicu.
    Eu zic sa mai continuati, si tot in spiritul (hatru) al lui Creanga.
    De pilda, ,,Punguta cu doi bani"...adaptata vremurile noastre. UE - un bun personaj de poveste - umbla cu astfel de pungute de doi bani...Sau FNI-ul...Ei ofera putin, noi pierdem totul (ca boierul din povestea lui Creanga). Si Harap-Alb ar putea face o calatorie in ,,Vest", pe la casele celor mari, unde sa execute tot felul de misiuni imposibile. Gradinele ,,cu salate" ar putea fi inlocuite de cele cu capsuni; Setila si Flamanzila pot fi de etnie autohtona, ca se pricep la lucruri din astea practice...O singura ,,misiune" nu stiu cu ce ar putea fi asemanata: aceea de a sterge pe batranii occidentali la fund...poate lui Gerila sa i se incredinteze trebusoara asta, cine stie.
    Multa sanatate va doresc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Am scris povestea pentru nepotul meu Robert şi cei doi finuţi, cărora le improvizam ad-hoc, o poveste aiurită ca asta, de ascultau ei ce ascultau, apoi, fuga la mamele lor, să se plângă: Mamă, uite nenea T. (sau naşul, cum îmi zic ei), nu ştie povestea... cutare (sau) cutare, nu-i aşa? le încurcă pe toate, între ele... zi-i tu, că pe mine nu mă crede! Hei! Uite cum se nasc şi poveştile astea. Din atâtea şi atâtea încurcături, de trebuie să ai răbdare să le descurci iţele. Tata, dumnezeu să-l ierte, aşa făcea. Niciodată nu ducea aceeaşi poveste, la fel până la capăt. Dar, mie îmi plăcea, deşi, o auzeam pe mama: Ce tot spui tu acolo? Le-ai încurcat rău de tot!Îţi place să torni la gogoşi, că nici tu nu le crezi...
    Mulţumesc, dacă a plăcut şi celor mari, pentru că acum, nepoţii şi finuţii mei au mai crescut, merg la clasele primare, sper să le fi plăcut povestea, fiindcă sunt deja la vârsta când înţeleg câte ceva din viaţa asta. În rest, sunt la pat, după operaţie, sper să meargă bine! Mi-e capul doldora, dar nu de poveşti, ci de "zgomote" şi uneori se învârte casa cu mine de durerile ce le am, dar, cum toate-s trecătoare, am speranţă...

    RăspundețiȘtergere
  3. Domnule Tudor Cicu, va urez recuperare usoara... Sanatatea - ce dar de la Dumnezeu!...
    Vedeti, in cele din urma tot am reusit sa postez pe blogul Dvs.
    Mai aveti Cantece de fereastra?
    Va trimit si eu un cantec (de fereastra) de-al meu. Aveam vreo 20 de ani cand l-am scris (ce de ani au trecut de atunci!) si eram de o naivitate excesiva...Ati observat, dragostea ne face caraghiosi, mai ales cand cadem in lirism ieftin!
    Si acum, ,,Dorinta" mea ... din tinerete:

    Te stiu asa frumoasa... Uneori,
    Ca sa te pot vedea macar o data,
    As vrea sa-ti fiu o ramura cu flori
    Inspre fereastra casei aplecata

    Si sa astept sa te trezesti, in zori,
    Cand somnul bun ti-a risipit suspinul,
    Ca sa te-mbrac in ploaia mea de flori
    Si sa te-mbat, mai tare decat vinul.

    Cand la fereastra chipul tau balai
    Va aparea, mirarea sa mi-o stinga,
    Un zambet pentru mine tu sa ai,
    Privirea ta macar sa ma atinga.

    Apoi, risipa sa mi-o pregatesc,
    Polenul sa se stinga in stamine -
    Si sa ma scutur vegetal, firesc,
    Dar sa ma scutur numai pentru tine.

    La tinerete, visam fluturi si flori - ca mai apoi sa prasim ciulini, vorba unui poet.
    Incerc sa atasez si comentariul la ,,Cantec de fereastra", cel despre care am mai discutat.
    Va doresc multa sanatate si spor la povestit!
    stefan s.


    Domnule Tudor Cicu,
    E pentru prima data cand intru pe blogul Dvs. si - na, surpriza! - dau peste un poem atat de odihnitor. Nici nu-mi vine sa cred ca sunteti unul si acelasi cu ,,acel" Tudor Cicu pe care il stiu de la ,,Comentariile" dlui LIS.
    Va marturisesc: ador ferestrele!
    Am ,,pierdut" mult timp din viata - timp liber si nu numai - in fata ferestrei. Inevitabil, la serviciu am avut oarece probleme cu sefii din pricina acestei ,,pasiuni". Atras de ferestre, am avut chiar si un caiet plin cu tot felul de citate culese din diverse opere literare. Toate, bineinteles, cu referire la fereastra, acest ,,ochi al casei", cum se zice in popor...Daca cititi (sau recititi) ,,Rinocerii" lui E. Ionesco, incercati sa fiti atent de cate ori apare cuvantul fereastra.
    As fi in stare sa va vorbesc o noapte intreaga despre ,,fereastra", daca n-as risca sa ma considerati ,,intr-o ureche".
    Doua lucruri vreau sa mai notez:
    1 - cel mai frumos cer se vede de la fereastra (mai ales de la etajele superioare);
    2 - printre ultimele trimiteri interesante la acest subiect: o strofa apartinand lui Matei Visniec:
    ,,cuvantul om
    priveste
    prin cuvantul
    fereastra".
    Geniala strofa!
    M-am lungit cu vorba, cand mai potrivit ar fi fost sa va citesc articolele de pe blog. Dar am fost atras de acest ,,Cantec de fereastra" - si aici am zabovit.
    Spor la scris!
    Noapte buna!
    stefan s.

    RăspundețiȘtergere
  4. Povestile,uneori se transforma in basm,depinde doar de cel care le "gogoseste".La tine parca vin de la sine.Si totusi, cine o fii mos Martin? Sa fie unchil Sam? Ca ursul, ar fi intrat in hibernare.Te-am citit cu placere, si cum spunea dl Stefan,trebe musai sa continui.Pentru copii,nu prea mai scrie nimeni.
    Santate

    RăspundețiȘtergere
  5. Domnule FIR: ia încearcă să le citeşti nepoţilor o astfel de poveste? O să ai surpriza de a fi luat la întrebări, cum am fost luat eu de nepoţi, când spuneam (ceva mai sus) despre încurcatul poveştilor. Sau n-o fi aşa! Mai ştii?
    Poate fi o soluţie să scrii pentru copii în ziua de azi, deşi, să mai scrii poveşti după Creangă, ar fi ca şansa unui bulgăre de zăpadă în flăcările iadului! "Caprele din pădure" - mai vechea poveste - s-a vrut un început. Şi a atras atenţia. Mă mai gândesc...

    RăspundețiȘtergere
  6. Pai,asta iti sugerez,mai ales ca Anamaria decate ori ma prinde trebuie s-ai spun cate-o istorioara.Sa vezi, zilele trecute a trebuit s-ai spun ce stiu despre Daci si Romani.Astazi ma suna si-mi spune ca a luat zece.Acum,sant nevoit s-a ma pregatesc.. .

    RăspundețiȘtergere