254. Din caierul vremii (Ion Gheorghe - un poet controversat. IV)

(IV)

                   Moto:

                       „Dă cugetului tău marea înflăcărare

                         Orânduit rămâne ceea ce am rânduit”

                      (Din vol. „Concluziile senectuţii”, 2010)                                           

   Nimic nu-i întâmplător pe lumea asta. În 2010, mai exact, într-o sâmbătă pe 10 iulie, am fost în vizită la poetul Ion Gheorghe, aflat -atunci-, la Sărăţeanca de Buzău, unde (după câte ni s-a spus) se simte bine, încărcat cu energia zonei de sub dealul Viei (dealul Monteoru) şi bariera protectoare a statuetelor găsite depozitate într-o văgăună de pământ pe dealurile Istriţei de la Pietroasele, aflate acum în depozitul casei sale. Mă aflam alături de poeţii Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, profesorul Stelian Grigore şi avocatul Valere Burlacu. Mai târziu ni s-a alăturat şi Gheorghe Postelnicu, cel care a dat recent tiparului efigia în aur literar numită Opera lui Ion Gheorghe (190 pagini). Dar să revin: Platon a scris primul multe opere - cu eleganţă, cu fineţe şi înţelepciune – dar, astăzi, puţini sunt cei care îl şi înţeleg. Poetul de la Sărăţeanca îi recunoaşte acestuia „îndrăzneala” de a arăta lumilor viitoare „calea”, numită şi de Iisus, pentru că Dumnezeu este însuşi spiritul nostru, iar Iisus este fântâna esenţei de la care mai apoi au emanat toate lucrurile mari ale acestei lumi. Despre bariera protectoare pusă de zeul ceresc al teritoriilor dacice asupra zonelor de sub Dealul Viei şi de la Sărăţeanca, poetul Ion Gheorghe ne-a ţinut o lecţie memorabilă de istorie, demnă de a fi redată cândva. Dar imaginaţia, judecata, memoria, inteligenţa, lecţia cu care ne-a uimit la venerabila vârstă de 75 de ani poetul Ion Gheorghe, ne arată nouă că limba ca şi scrisul nu au fost şi nu sunt daruri naturale, ci creaţii ale omului. Notasem undeva (nici nu mai ştiu pe unde am găsit asta) cum că, în „Poessie”, Tommaso Campanela – prin 1921 – făcea următoarea afirmaţie scriindu-i se pare lui Galilei: „Eu învăţ mai mult din anatomia unei furnici, sau a unui fir de iarbă”. Mi-am reamintit asta în timp ce-l ascultam cu interes pe poetul de la Sărăţeanca. Scrisese volumul Vine iarba (1963) şi gândul mă trimitea către volumul La plecare de LIS (2003), care în poemul „În vremea când făceam primii paşi pe lumea cealaltă”, cu ale cărui versuri v-am supus în alt comentariu (materializat, în cele din urmă, într-o carte) unui tir literar, făcea şi legătura dintre cele trei ecuaţii ale mele: Dumnezeu, creatorul suprem, Iisus mesagerul Lui pe pământ şi Omul, creator şi mesager rămas să mărşăluiască în cuvânt mai departe. Şi am realizat că Dumnezeu a pus în mâna omului propriul său destin: cât de mare este agerimea minţii omeneşti! „Vine iarba, înspăimântă oraşele;/ nemăsurat întorcându-le din adânc.... Nu vă jucaţi niciodată cu iarba” (avertiza poetul de la Sărăţeanca); iar furnicilor „le dau un anume presentiment” (şi anume - vin apele): o fi judecata de apoi, cum spunea LIS în poemul mai sus amintit. Pentru că „toată ordinea lucrurilor este/ răsturnată. Unde/ fiecare ar fi vrut să desfacă lucrurile/ făcute./ Toba de acuzare, lumină a lor din interior, bate în surdină...”. Şi primul – Ion Gheorghe – şi al doilea – LIS – voi credeţi că bat în surdină în strunele Timpului... Doar credeţi! Dar, ce spun eu? Mai bine ar fi să-i dăm ascultare poetului: „Astăzi încetinind mersul prelungesc vremea ce mi s-a dat/Trag de trâmba timpului lungind spre viitor./În toate am avut măsură de simplu soldat/Rămas de pluton şi declarat dezertor.../Mi-am umblat viaţa pe jos în izbânda de duh/A vechilor înţelepţi şi-a tinerelor sofine/Plecate din Dacia, de la Toc-Chereluş,/Cum umbla mama la muncile câmpului, în fiinţă cu mine...” (Poemul: „Crucile Istriţei” din. vol. Concluziile senectuţii). În acest poem, poetul dă glas unei dureroase dezamăgiri: „Adevărul îşi duce degetul la buzele arse şi triste”. Încercaţi să umblaţi, ca mine, prin subteranele acestei gândiri poetice, unde un „principiu înoată în jos şi alt principiu se-aruncă-n sus”, şi ve-ţi realiza că, din al Împărăţiei de unde, odinioară, feciorul de împărat, rătăcise teritoriile, în goana după acel iepure, oricine ai fi, nu te mai întorci. Aşa cum am realizat eu, că din subteranele acestor dialoguri purtate în tăcerea lecturii cu poetul Ion Gheorghe, am înţeles ce fel de soartă a ursit Domnul, omului. Uneori, unii îşi închipuie că văd cam tot ceea ce ar vrea ei să vadă. Dar (citindu-l pe I.G., aşa cum am făcut-o eu cu poemele sale), văd că omul e luat cu viaţa de zi cu zi şi doar în momentele de „relaş”, (ori, dimpotrivă) când e luat de valul vremurilor impuse, uită să-şi închipuie cam ceea ce ar vrea viaţa de la el. Şi uite aşa se aşterne uitarea! Turnul Babel se aşterne şi el peste speranţele lui. Şi, uite cum TOTUL (o, cât aş vrea să nu fie aşa, în cazul poetului!), totul devine o zădărnicie grandioasă, cam cât a mult vestitului turn. Poate acest cântec, are menirea să ne aducă înapoi, din „Împărăţia de unde...”, ca pe feciorul acela rătăcitor: „Rudele, nepoţii, strănepoţii, tot felul de portrete mai mici/ Le-am urcat în pod, am pus lacătul la tot ce-a fost Istoria până aici./ Aşa va fi cu noi toţi, ba încă şi mai rău,/ După întâi Ianuarie Două Mii Şapte, la Carpaţi se va instala iarăşi marele hău:/ Nici conducătorii noştri de frunte, nici noi, scriitorii,/ Nu vom avea loc în paginile acelei Istorii,/ Nici chiar manualul de geografie/ Cu hărţile şi cu numele României n-au cum să mai fie./ Marii geografi germani, cartografiind munţi, râuri, aşezări,/ Le vor da numele filosofilor, cavalerilor, trubadurilor şi căpitanilor ce-au pus temei propriei ţări:/ Piscul Blair, Muntele Bush, Văgăuna Ema  Nicholson, Fluviul Solana, Râul Oli Ren –/ Comisari şi monitori, ctitori acestei opere nefaste în care vom mărşălui acelaşi refren:/ Lili Marlen, Lili Marlen, Lili Marlen!” (Ion Gheorghe, în Concluziile Senectuţii, 2010). Sunt de acord cu emblematicele cuvinte ale lui Laurenţiu Ulici, făcând un tablou sumbru, unei direcţii greşite în poezia contemporană, românească: „Înclinaţia logoreică, altădată supravegheată semantic, riscă să se transforme în bolboroseală lipsită de sens poetic”. Referindu-se (într-un articol, despre starea poeziei actuale) la poezia unor confraţi, criticul Daniel Cristea Enache spunea că, mai degrabă, îl înţelege pe „bolborositorul” Ion Gheorghe, decât pe aceştia, semn că direcţia poeziei actuale nu este, tocmai, una fericită. De aici – până la a asocia, curioasa sintagmă, poetului de la Sărăţeanca – e multă distanţă… bolborositor de multă.

                                                               (va urma)