Liberă şi “inconştientă” ca pasărea cerului...
3.
Motto:
„Aş sta de veghe în lanul de secară şi-atât”
J.D.Salinger
Răutatea provocată, sau zgândărită, ca şi melcilor „sub pulberea de
sare”, ori dorinţa Alinei de a se răzbuna pe cei dragi, în special „pentru
lipsa de afectivitate a mamei”, a făcut din eroina romanului, nucleul acestei
cărţi analitice. E, cam tot ceea ce ne rămâne, în amintire, după plecarea
Alinei, de la casa părintească. „Abia în tren înţelese că la mijloc nu era
nici-o răzbunare, că se pedepsise de fapt singură...”(p.210). Dacă stăm şi
judecăm, înţelegem că, autoarea pendulează dramatic între sentimentul
optimismului şi resemnării în care îşi expune eroina (mai ales, în scenele de
familie), al zădărniciei vieţii care se scurge fără rost pentru ea şi nevoia
acută de a nu rămâne, definitiv, singură. Raţiunea şi simţirea Alinei, se
confruntă permanent şi îşi adjudecă, fie şi pe plan raţional victoria: „Câtă
mohoreală la toţi îşi zise, sau am început să-i văd eu printr-un ciob de sticlă
afumat?” (p.233). Autoarea, este extrem de atentă la detalii şi nuanţe, astfel
că, nimic din ce trebuie sa fi înţeles cititorul, ca reprezentare a Alinei în
aşa-numita devenire, deasupra tuturor existenţelor celorlalţi, să nu rămână o
diviziune nesfârşită a unor trăiri nesemnificative. Tatăl Alinei, aşa risipitor
cum fusese, o iubise tot timpul, în ciuda înverşunărilor ei. Atunci? De unde
această încrâncenare şi ură într-un suflet, ce ar fi trebuit umplut de iubire?
Această iluzie, după care gonim pe vastitatea unor trăiri ale eroinei, nu sunt
tot atât de firesc şi bucăţi din sufletele noastre, până când, forţa care
strânge laolaltă filmul vieţii, nu dă şi consistenţă masei numite iubire. Un
coleg de serviciu, pe nume Valeriu, are o premoniţie ocultă „tot din pricina
porumbeilor” bănuind că, Alina are un suflet idealist, siropos. Dar, spune el
parcimonios: „Te-am studiat, cu dumneata s-a petrecut o eroare de la un capăt
la altul. Ţii minte că te-am întrebat de la început şi de casă, aşa, în natură
erorile se plătesc tragic” (p.246). La asemenea dificultăţi nu se aşteptase
Alina, că doar nu trăia în pielea vreunui personaj kafkian. În faţa legilor
fireşti, cam stă câte un păzitor gândit de Kafka. Dar, ceea ce o mai leagă, ca
un fir de aţă, de mai vechea ei concepţie depre viaţă şi moarte, se deastramă o
dată cu trecerea în nefiinţă a Ralucăi, fiica fratelui ei Victor, alături de
care încercase să se furişeze în adăpostul amăgirilor de tot felul. Din clipa
aceea, pentru Alina, Dumnezeu a murit pentru toţi – cum ar fi spus Nietzsche –
iar Lumea, nu mai avea semnificaţie morală şi estetică, doar pesimismul
hazardului. Acel hazard, deloc întâmplător, pentru că de la mama ei, Alina
„moştenise acea anchilozare a sufletului, dirijat într-o singură direcţie,
imposibil de fărămiţat, de împărţit egal” (p.274). Adevărul? În „rolul” unui
Iisus sfătuitor, inginerul Gabriel Iliescu, se rosteşte sincer: „eu rămân eu,
el, rămâne el, orice s-ar spune şi orice ar face nu ne putem schimba
rolurile...” Pe bună dreptate, cititorul se va întreba, dacă moartea Ralucăi
(de care se simţise Alina, ca dinaintea unui colac de salvare), o găsise
resemnată, iar absenţa lui Alexandru (de care evident, avea nevoie spre a-şi
mărturisi eşecul vieţii) va umple, cândva, aşteptat, golul din viaţa Alinei?
Ori, atât de prinşi de viaţă, nu prea mai avea nimeni răgazul, nici
clarviziunea să mai privească în urmă. Adică, tocmai acolo, unde stă ferecată
cheia decriptării romanului intelligentsiei
detonatoare.
(final cronica)
Atunci cînd citeşti o cronică (literară) bine adusă din condei, parcă ai contempla originalul în undele unei ape oglindit. Depinde de harul pe care-l ai de nu se ştie unde!... Şi niciodată din şcolile şi atelierele (ah, da, mea pulpa, c'acu se zice: porcşop, volcşop, flocşop) poroncite de madamele Mu-Ie ot State.
RăspundețiȘtergereIar undele oglindirii pot fi de puţ, de baltă, de smîrc, de iaz, de rîu sau un liman de mare, pacific.
La intrarea-n tîrgu-Ketrii, dinspre un burg muşatin, trage somn greu, miliardar, Uriaşul de la Girov. Cu nasu-n adulmec la nori şi toanele şi mai Bătrînului Soare; iar cu iar pletele încîlcite-n trestiile şi rogozul unui luciu de apă - un fel de iaz miniatural, populat cu de toate ale faunei şi florei. Acolo, îm primăvara şi vara de graţie 1982, îmi trăgeam eu sufletul a popas, înainte de a descinde-n pragul Ninei, de la poalele Pietricicăi. Cu ghidonul, portbagajul "ucrainei" (o semicursieră mai ceva ca Pisicuţa hogaşiană)) şi sacul din schinare oftînd plăcut a snopi de flori de plai, de văi, de viroage. În acel ochi de apă, adunat din lacrimile şi sudoarea Uriaşului, eu - de Viaţă încă Îndrăgostitul - am contemplat cel mai frumos Cer de cînd mă ştiu... Cînd am cutezat a privi cerul de deasupra, n-am văzut decît un cer ca toate cerurile.
Lunga mea introducere, în ton cu primăvara de-afară, sfîrşeşte aici: Acelaşi sentiment l-am avut cetind cronica de faţă a lui Tudor Cicu. Are unele imperfecţiuni, însă desăvîrşirea nu-i în puterea muritorilor care sum... Autoarea are de ce să fie mîndră. Şi să doinească mai departe, chiar dacă bruiată de manelişti şi post-post-post cică modernişti.
Contemplator - Culai